E duminica Floriilor, o zi frumoasă de primăvară. Târgoveții, cu mic cu mare gătiți de sărbătoare se îndreaptă spre biserica târgului. Anca alături de bunicul ei mergea fericită in noua ei rochiță.
Cândva, falnic stejar te-ai ridicat,
Privirea mea mereu ai răsfățat,
La umbra ta când poposeam cu drag
Împletind amândoi vise-n șirag.
M-ai protejat de arșița vieții
Stând falnic în fața
Pe aleea din fața blocului, la umbra gardului viu, pe o țoală și câteva păturele, sunt împrăștiate fel de fel de jucărele. Câteva fetițe și un băiețel își fac de treabă cu câte o jucărică
Fâlfâind din aripioare
Ziua în amiaza-mare,
Un puiuț de rândunică
Ciripește mai cu frică.
O pisică răsfățată,
Hoață, lângă cuib s-arată
Și lăbuța o ridică
Pân-la biata rândunică.
Clinchetul cristalin al clopoțelului străbate vesel toate culuoarele școlii, anunțând pe micii școlari că a luat sfârșit încă o zi de școală. Era ultima zi de școală din săptămână.
Pe drum, de timp întristat,
sprijinindu-se
de-un amărât de toiag,
Singurătatea, singură,
agale se târăște greoi,
cu-o traistă în spinare
plină de griji și de nevoi.
Din când în
În lumea mea, dacă ai fi un lac însingurat, în lună argintie mă prefac,
prin raze blânde să cobor, ca-n tremurânde unde să mă scald.
În lumea mea, de-ai fi un răsărit de soare, în ciocârlie este
Își privi speriată unicul ei copil și nu știa ce să creadă... Ordinea severă din familie nu se împăca deloc cu situația creată. Nu știa ce să zică, îi era milă de copilă, îi era milă și de făt dar,
Val cu val marea visează,
vis cu vis apoi creează
și pătrunde cu neștire
în talazuri de iubire.
Prin chemare dalbi pescăruși
despică nemuririi uși,
veșnic sufletul trăiască
dulce iubire
În poiana din pădure
stă în iarbă
o domniță,
Lângă ea un coș cu mure
și-o zburdalnică
oiță.
În sublimii ochi s-ascunde
tonul cerului
senin
Și, în irisuri rotunde,
stele razele-și
Cu mâna-ți măiastră, iubite,
Tu țeși din note adormite
Cu nobilul viorii arcuș,
Urcuș vieții în harul culcuș.
Nostalgicul izvor strămoșesc
Picură-l tu din suflet ceresc
Și-mbracă-l în roze
În toamna rece și lungă
un suflet strigă-ntristat
prin noaptea târzie,
din locul de tine uitat.
În ruga-i fierbinte
de jale și dor
își găsește cuvinte
prin al iubirii izvor.
Trimite-i
Arlekin, îmbrăcat în strai de paiață,
cu traista-n spinare ce-o poartă de-o viață,
a fost azi la târg, cu vechituri la talcioc,
să-ncerce de mai are un gram de noroc.
A vrut săracul iar, cu
Din infinit am luat clipa,
Din vis mi-am făcut aripa
Și-am pornit în miez de noapte
La chemare a mii de șoapte.
Cu aripi de vise mă nălțai,
În condurii clipei mă-ncălțai,
Și-a lor culoare îmi
EP