Terapia asediului

Cangrena mea dezvoltă autiști, îi fabric în scop terapeutic, ca pe fameni care să-mi dezbrace coji învățate pe de rost, cândva, pe sub piele. Îi asmut cu scrâșnet de vertebre și îi slobozesc să amușineze amprente moleculare care n-au fost niciodată ale mele. Marș după ele, mama voastră de autiști! Trebuie să le dai porunci ferme și fără echivoc, înjur degeaba, ei întind în pontă cozile tăiate și adulmecă. Le simt răsuflarea în așteptare sau poate în remanență pe gât, pe omoplați, pe șolduri, în linii frânte, îmi zgârie alunițele în drum, au o obsesie pentru alunițe, se pot învârti ore în șir în concentrarea lor nefirească și stereotipă. Treceți naibii mai departe, nu alea mă dor! Se bulucesc să-mi excizeze cerceii , adoră precizia și ritualul divizării, apoi brățările încastrate pe încheieturi, desfășoară lanț după lanț, za cu za, fără grabă, fără emoție, sunt un puzzle întreg de zorzoane. Îmi deseneză sânii în cercuri concentrice, pornind de la fiecare areolă pe care o trec cu limba lor apraxică lăsându-mă și mai dezordonată. Îmi deșurubează genunchii în sens invers acelor de ceasornic, scuipând pe ei ca o răstire la fiecare scrâșnet, apoi în palme, extensiile mele autiste nu pricep gravitația. Mi-au lipit coapsele una de alta, apoi au trecut toți, pe rând, să-și sublinieze semnătura apăsat pe pântecul meu. În sfârșit, necroza mea zâmbește satisfăcută.