Pagini de jurnal neasumate

A ieșit trântind ușa în urma ei cu fermitatea și ostentația cu care se lepăda de rutina conștiinței și în alte situații. Așa cum se întâmplase și aseară, seara ei și a lui Dan, când dăduse pe gât și al doilea pahar de vin roșu. Sec. Deși îl înghițise cu noduri, ca pe un reproș retoric și agasant, deși știa că azi își va dori să-și bage capul într-o gaură neagră din spațiu - să-i rămână acolo durerea cu tot cu gânduri, devorată definitiv de forța ei gravitațională – și că iar va trebui să inventeze scuze și răspunsuri la întrebări nepuse. La naiba! Ce putea să fie mai rău decât să-și mai adauge încă o culoare a culpei în aură, cu care apoi să se delecteze în taină, și pe care să o îmbrace în frondă? Mare lucru, ce să-ți spun... - Saru’ mâna! - Bună, Bogdan! Bogdan e vecinul de lângă ea, are 40 și ceva de ani, locuiește cu părinții și fumează, ca și acum, numai pe holul etajului. Întotdeauna e condescendent, o anunță mereu din timp când se oprește apa și îi face rezumatul meciurilor de fotbal mai obiectiv ca nimeni altcineva. Mai ales că nu vrea s-o supere. Deși a auzit și acum - ca întotdeauna - cum a înjurat ea înainte de a trânti ușa, îi zâmbește - tot ca întotdeauna - timid și cu simpatie. Și dacă nu i-ar fi recunoscător pentru micile taifasuri la cafea și țigară, la care îl invită uneori cînd îl găsește pe hol, Bogdan tot cu ea ar ține. Clar. Pentru că Bogdan știe tot. Fără să fie nevoie să mai spună ea ceva. Era pe palier și când s-au certat ultima oară, și când a vorbit ea la telefon cu Cristiana, și când a plâns în bucătărie, și când i s-a terminat rimelul, și când îi urlă gândurile, și de fiecare dată când îl dă ea pe Malmsteen prea tare sau când își uită cheile în ușă. „Doaaamne, e omniprezent... ca un plod căruia i-ai confiscat jucăria și ți se agață de picior, și te sâcâie, și-l tot târăști după tine șchiopătând. Destul! Destul!” Refuză un nou atac de panică, iar e sufocată... ca aseară, exact ca aseară. Dar ajunge, uite cum scoate acuma pieptul înainte, și inspiră, și expiră cu toți porii. Mmmm.... aaaaaaa! Și uite cum pe-o nară-i intră nu știu ce chestie pranayama, oricum, ceva special și binecuvântat de niște zei indieni cu multe mâini și pe cealaltă aruncă foc negru, ca un dragon adevărat. - Să vă ajut cu bagajele? „Stupid, dragonii sunt mereu puternici, iar eu sunt unul acum. Și dacă ai mirosi mai puțin a subsol inundat și m-ai lăsa să respir...” - Nu, mulțumesc. - Plecați? „Ete na, de parcă n-ai ști! Tâmpit, Doamne, cât e de tâmpit... și tot cu eterna cămașă albă cu mâneci scurte. Cum naiba stă în casă cu aceeași veșnică și insipidă cămașă albă?” - Da, plec pentru o vreme. M-am certat cu Dan. Se uită în ochii lui sfidător, hai, să-l vadă ea acum pe unde își scoate cămașa aia albă cu mâneci scurte și mirositoare. Nici măcar nu simulează îngrijorarea sau curiozitatea. Măcar dacă ar ajuta-o cu bagajele. Dar nu, tace. Tace ca prostul. Ca și Dan, exact ca Dan aseară, când băuse ea cu scârbă vinul ăla sec numai să i se pară seara lor mai suportabilă și când ea aștepta răspunsuri, iar el le amâna. Tăcând. Și-acuma îi înghite ăstuia tăcerea asortată inestetic la privirea bovină. Acum o să tușească. Îl cunoaște. Sigur o să tușească fals și se va uita către lift de parcă ar aștepta pe cineva. Care oricum nu vine niciodată pentru el. Ar vrea să-i arunce în față că știe cum își disimulează el accesele de tabagism de pe hol, cum deschide ușa cu premeditarea și vinovăția adolescentului care adulmecă porii vecinei din autobuz și îi numără firicelele decolorate de pe încheietura mâinii, pe care să și le amintească apoi acasă, când deja se va fi iertat că a fost penibil și când va purta armura bărbatului ce va fi. Să-i arunce verde în față că iar îi trăiește viața! Mda, până si el îi trăiește viața... Scutură teatral coama neagră, împinse umerii în spate și-și luă alura devastatoare și fatală a dansatoarelor de flamenco, așa și vroia, pe Bogdan îl impresiona întotdeauna când mima ea dramatismul și accentua momente. Se trezea brusc din inerție, înceta să se mai legene de pe un picior pe altul, făcea ochii vii și uita să-și mai înghită saliva. Apoi, ca pe un cadou prea puțin meritat, pe care nu ar fi vrut să i-l ofere așa ușor, pentru că știa că se va delecta perfid cu el - dar o grăbeau zilele netrăite, vinurile dulci, culorile lipsă din aură, bărbații ale căror nume să nu rimeze unul cu altul - îi urlă: - Vă părăsesc pe amândoi!