Poezie
Un infinit blestem
1 min lectură·
Mediu
Pe când ei nu erau povești nemuritoare,
Când fraged se-mpleteau ca florile astrale,
O dimineață caldă, în gustar născută,
A nemurit iubirea în veșnicia mută.
Grădinile musteau în mii de curcubeie,
Un trandafir Adam, cicoarea în femeie,
Din galben de catifea în ochii ei de-azur
Pe lujere sihastre amoru’-a prins contur.
Privindu-se-n amurg, până în zori de zi,
În pacea lor era dorința de a fi
Spirală către-nalt și flacără-n Olimp,
Mare nesfârșită și-un soare fără timp.
Dar prea multe copite de cai nepotcoviți
Le-au cotropit candoarea, și doar în gând iubiți,
Au rămas cu dorul și-un infinit blestem:
„Tu să mă vrei iubite, și eu să te tot chem!”
De-atunci până-n vecie, din lacrimile ei,
S-a-nveșmântat în mare cicoarea, și când vrei
Din galben trandafir să guști povești de-amor
Privește-n zori spre soare cum i se face dor.
00877
0