salvare

poetul nu iartă te extrage te sustrage ție însuți până rămâi o coajă aruncată în pustiul cuvântului atunci deprinzi retragerea în carapace a sentimentelor ajunse în talciocul iluziilor dar când îl cunoști când îl vezi om ca și tine cu toate defectele lumești cu exaltări și tristeți înfumurat în sărăcia lui materială discret sau refulând anormal atunci totul se schimbă totul se clarifică și tocmai asta nu vrea dar te lași plin de compasiune în voia lui să te golească de tine însuți te lași absorbit malaxat doar pentru că acum e altceva e om e viu e supus oricăror greșeli îl accepți îl ierți îi dai tot ce ai pe o tavă de argint îl lași să facă din tine azi o statuie de aur mâine un bob de nisip azi primești petalele așa cum mâine vei primi spinii toate astea fiindcă îi vezi clocotirea din piept ca singura lui liană de care stă atârnat peste prăpastie