pe țărm, altă seară, alt fir

departe, și mai departe, nimic nu mai tresare între noi, nici aerul cald
prin care, trecând, copiii întreabă temători
de unde vine ploaia, de ce mor sufletele, și le răspund șoptit
privind înăuntru, cum am privit atunci când ai închis ușa fără să mă păstrezi
maktub

și ochii lor s-au înfășurat în nisip, niciun plâns pe țărm în aprilie, le atingeam umerii
o briză sărată, mirosul tău, amestec greu de mosc și tutun, pierdut
înainte să rătăcesc iar printre stabilopozi, e totul limpede azi
copiii știu cum din castele rămân movilițe, fire umede, vor ridica alte castele
pentru altă zi

noi am pierdut sensul firesc al lucrurilor, ceva s-a distrus pentru totdeauna, sub pumnii tăi
sau prin colțuri ascunse în care nu am îndrăznit să calc
pașii mei nu au fost niciodată mai fini ca în noaptea când mă întrebam
de ce atâta neiubire, atâta nemișcare

și florile de piersic, și asfaltul pe care mergeam separat, te priveam exact din umbra ta
erai o dună imensă de nisip, orice atingere, nici blândă nici dură, era ca o arșiță
și fruntea sub care adunai ape nu mai avea gânduri pentru
a se trezi

atât a fost scris, am auzit departe în mine, ca sub o ploaie de bolovani m-am chircit
se dezvăluiau pentru prima oară toate ascunzișurile
și lanul de secară unde îți dorm dintotdeauna simțurile a fost așa greu de trecut
încât nebuniile nu sunt decât biete sperietori de copii