Poezie
douăsprezece vagoane și nicio locomotivă
1 min lectură·
Mediu
de la nouă jumate la nouă jumate marțea trece trenul cu suflete
unele noduroase, cu învelișuri de cărbuni și de plumb
altele se închină pe sub grilaje de spaime, înalte, reci
mai sunt și cele minuscule, scânteietoare, focuri
fără începuturi concrete, fără finaluri sau intermitențe
ele însoțesc, ele stau de veghe cu răbdare și în tihnă
dar nu prea mult, nu prea departe
fiindcă sub roțile crude și scrâșnitoare se taie în fiecare oră
sufletele cu necroze, îmbibate în morfină și raze
nu lumini le trebuie acum, nici măcar atingerea pe umăr
a vreunui dumnezeu, au nevoie numai de un animal de pază
sau de o tresărire a călăuzei de dincolo de gări
mai sunt câteva găoace abia animate, trăiesc așa de la o vâlvătaie
la alta, orice mișcare le fisurează, intră fum, le poate ucide
mai ales de ele avem grijă, mai ales de numele lor fără vocale
și fără consoane
numele-figură întreruptă, o scrijelire înainte de naștere
pe coaja de viață care le-a mai rămas
în urma trenului nostru de marți, nicio vietate, nicio suflare
002802
0