Acest text poate fi citit mai bine în revistă.
Articole
Revendicarea nemuririi în nouă (și oare câte alte) acte
Marta, de Violeta Ion
5 min lectură·
Mediu
Motto: „libertatea poeziei e libertatea ideilor izbucnind din cadavre” (Gellu Naum)
În Destinele plăcerii, Piera Aulagnier scria despre creator și „conceptul conștient al unei părți detașabile de moarte”, în sensul că nimeni nu poate trăi fără a revendica – printr-un act anume – dreptul la un „fragment” de nemurire. Acest gând am avut când primele pagini ale volumului de debut al Violetei Ion, Marta, mi se deschideau la motto-ul său:
„(...)piesa mea de teatru, deocamdată în nouă acte. câte să mai urmeze oare ca să rămână marta nemuritoare?”
Revendicarea – necesară și prezentă dincolo/dincoace de spațiul conștientizabil – intră însă în conflict cu o altă revendicare, vitală pentru om, aceea de a afla adevărul. În versiunea Violetei Ion, adevărul despre poezie – cel puțin la acest moment al procesului său creator – este „localizat” într-un „ținut mlăștinos”, de unde „vine poezia”, spre a merge mai departe, prin „orașe pulsând palid în lumina zilelor și a nopților”, iar toate obiectele „orașului”, afirmă poeta, „au câte ceva din mine”.
Cartea Violetei Ion este o scenă ce simbolizează o experiență a graniței dintre eul real și eul creator, o scenă bine consolidată, pe care „personajele” – marta, leo, copiii, tanti aneta, mama, nae, lungana, petru, pavel, antonie, zora, aria, darie, bătrânele, trecătorii, vecinii, dumnezeu – decupează o viață proprie, se conturează nuanțat și inegal, de fiecare dată marcate de prezența central-magnetică a martei – celălalt, dublul, alter-ul, mim-ul: „marta e ca o hartă însângerată”, „înzăpezită în martie”, „taie toate punțile” (dez-leagă, așa cum thanatosul), e „ca moartea”, „își desface pielea”, „merge cu spatele prin lume”, „nu are zile, „nici nu exista”, „se rotește în jurul propriei sale axe”, „se dă în carusel”, „nu poate fi ucisă”, ”marta o trage de mână pe marta”, „corul e vocea martei”.
Discursul autoarei este în piano forte, o voce (necesar acompaniată de cor, precum la ceremoniile de naștere/moarte) amplă, gravă, care se aude în fiecare obiect poetic. Materia pare animată, într-un cotidian decupat din real — un oraș, un cartier, un bloc, o cameră, coridoare, scări, în fiecare poezie-act spațialitatea este vitală. Vitală, tocmai fiindcă tema morții revine ca leitmotiv, este prelucrată în versiuni metaforice sau nu, parabolizată sau numită pur et dur: „marta dispare”; „ceva bântuie”; „luna își numără cadavrele”; „marta a fost scoasă din groapă”; „gurile strâmbe încremenite în zenit”; „marta nu are zile”; „nu se sinucide.../zidul de care și-a zdrobit marta capul a fost sanctificat”; „trebuie să o ucidem pe marta”; „cumpăra buchete mari de flori să le pună la capetele prietenilor noștri morți”.
Moartea, în lumea „martei\", din acel „martie” nu e înspăimântătoare. Este reprezentabilă, este figurabilă, uneori chiar în-trupată, ca o prezență-personaj, printre celelalte fragmente de sine, necesară creației. Deși o autoare tânără — și spun asta în perspectiva vârstei reale, nu a maturității psihice, care este una din trăsăturile evidente de la prima lectură —, Violeta Ion se gândește la moarte, devine conștientă și vorbește despre inevitabilitatea ei, recunoaște în toate ființele umane coexistența viață – moarte, ca sursă a ars poetica, așa cum e sursă a tot ce intră în sfera condiției umane. De aceea poate că „descompunerea”, „desfacerea”, „curgerea”, „înghițirea”, „înțepenirea”, tot ce este prezentat pe această „scenă a morții” are o polaritate, bine tensionată în subtext, ce atenuează, moderează și chiar re-creează lumea interioară/exterioară: „vreau să spun viață și să nu plâng deloc”; „coca asta.../o întinzi prin casă o rotești în sus/până se face de-o lumină albă/ca asta de la înviere”; „fiecare început se leagă de alt început”; „mă pot privi atunci din mai multe direcții, soarele va/urca pe boltă, apa/din chiuvetă ar prinde să urce/o nouă zi”; „stăteam acolo înaltă, nemărginită”; „știm pe de rost viața și avem în gură un gust bun”; „când trăiești dacă trăiești aceasta este întrebarea sigură ca mâna”, „cum se spune cuvântul ăla viață de la început până la capăt”.
Materia este modelabilă — praful, pulberea, coca, plămada, lemnul moale, pământul: obiecte transformabile, sub acțiunea-nonacțiunea viului, verbului. Violeta Ion are o pasiune pentru verb, îl trece prin timpurile posibile, cerându-i imposibilul, de la „a fi” „singura femeie din orașul ăsta”, la moartea care \"joacă biliard cu mine\", totul trecând prin – așa cum scria Gellu Naum – fantomele din poem.
Senzorialul este explorat în toate registrele sale, de la atingere la miros, la văz și auz, la pre-simțire, până pe muchia invizibilă a apercepțiilor. Orice înveliș psihic („Eu-piele psihică”, așa cum numise Didier Anzieu) este rupt și recompus, interioarele sunt inundate, invadate, „orașul” piere, personajele „au sufletul atârnând de corp”, „ochii curg”, pentru ca noi, spectatorii-cititori, să simțim fiecare mișcare lăuntrică, și, epuizați, precum „marta”, să ne dorim re-nașterea, să „numim”, să ne umplem cu suflet „larg dat pe-afară/mult pe-afară, foarte mult, peste”.
Parcurgând poeziile în ordinea lor, iluzia de eternitate se pierde — marcă a conștientizării, a ieșirii din fantasmatic/imaginar —, experiența interioară este în avanscenă; epidermele, suprafețele se rup, obiectele se prelungesc, timpul se coagulează în „dimineață” („în dimineața lui martie”, „ea merge luminoasă dis-de-dimineață”, „mă trezesc dimineața dintr-un somn greu”, „cineva mă întreabă cum e să te trezești dimineața aceeași, mereu”), spațiile se videază, devin „găuri, guri, cavități”. Spaima capătă dimensiuni fără limite umane, depășește „creierul”, „buzele”, „scena”, „orașul”.
Poeziile formează un „carusel”, cititorul urcă sub impulsul cunoașterii și nu se poate opri până când propria sa lume nu parcurge aceeași increare-creare-noncreare-recreare a lumii „martei”. Psihizând „violența fundamentală” (Bergeret), Violeta Ion redă poeziei „valea umbrelor”, „mlaștina”, „scorbura”, locusul din care — în oare câte acte? — se poate naște o memorie lirică proprie, pentru a primi „recunoștința martei”:
„pentru că eu am regizat tot. [..] eu sînt centrul/într-o propoziție cu subiect și predicat”
În Destinele plăcerii, Piera Aulagnier scria despre creator și „conceptul conștient al unei părți detașabile de moarte”, în sensul că nimeni nu poate trăi fără a revendica – printr-un act anume – dreptul la un „fragment” de nemurire. Acest gând am avut când primele pagini ale volumului de debut al Violetei Ion, Marta, mi se deschideau la motto-ul său:
„(...)piesa mea de teatru, deocamdată în nouă acte. câte să mai urmeze oare ca să rămână marta nemuritoare?”
Revendicarea – necesară și prezentă dincolo/dincoace de spațiul conștientizabil – intră însă în conflict cu o altă revendicare, vitală pentru om, aceea de a afla adevărul. În versiunea Violetei Ion, adevărul despre poezie – cel puțin la acest moment al procesului său creator – este „localizat” într-un „ținut mlăștinos”, de unde „vine poezia”, spre a merge mai departe, prin „orașe pulsând palid în lumina zilelor și a nopților”, iar toate obiectele „orașului”, afirmă poeta, „au câte ceva din mine”.
Cartea Violetei Ion este o scenă ce simbolizează o experiență a graniței dintre eul real și eul creator, o scenă bine consolidată, pe care „personajele” – marta, leo, copiii, tanti aneta, mama, nae, lungana, petru, pavel, antonie, zora, aria, darie, bătrânele, trecătorii, vecinii, dumnezeu – decupează o viață proprie, se conturează nuanțat și inegal, de fiecare dată marcate de prezența central-magnetică a martei – celălalt, dublul, alter-ul, mim-ul: „marta e ca o hartă însângerată”, „înzăpezită în martie”, „taie toate punțile” (dez-leagă, așa cum thanatosul), e „ca moartea”, „își desface pielea”, „merge cu spatele prin lume”, „nu are zile, „nici nu exista”, „se rotește în jurul propriei sale axe”, „se dă în carusel”, „nu poate fi ucisă”, ”marta o trage de mână pe marta”, „corul e vocea martei”.
Discursul autoarei este în piano forte, o voce (necesar acompaniată de cor, precum la ceremoniile de naștere/moarte) amplă, gravă, care se aude în fiecare obiect poetic. Materia pare animată, într-un cotidian decupat din real — un oraș, un cartier, un bloc, o cameră, coridoare, scări, în fiecare poezie-act spațialitatea este vitală. Vitală, tocmai fiindcă tema morții revine ca leitmotiv, este prelucrată în versiuni metaforice sau nu, parabolizată sau numită pur et dur: „marta dispare”; „ceva bântuie”; „luna își numără cadavrele”; „marta a fost scoasă din groapă”; „gurile strâmbe încremenite în zenit”; „marta nu are zile”; „nu se sinucide.../zidul de care și-a zdrobit marta capul a fost sanctificat”; „trebuie să o ucidem pe marta”; „cumpăra buchete mari de flori să le pună la capetele prietenilor noștri morți”.
Moartea, în lumea „martei\", din acel „martie” nu e înspăimântătoare. Este reprezentabilă, este figurabilă, uneori chiar în-trupată, ca o prezență-personaj, printre celelalte fragmente de sine, necesară creației. Deși o autoare tânără — și spun asta în perspectiva vârstei reale, nu a maturității psihice, care este una din trăsăturile evidente de la prima lectură —, Violeta Ion se gândește la moarte, devine conștientă și vorbește despre inevitabilitatea ei, recunoaște în toate ființele umane coexistența viață – moarte, ca sursă a ars poetica, așa cum e sursă a tot ce intră în sfera condiției umane. De aceea poate că „descompunerea”, „desfacerea”, „curgerea”, „înghițirea”, „înțepenirea”, tot ce este prezentat pe această „scenă a morții” are o polaritate, bine tensionată în subtext, ce atenuează, moderează și chiar re-creează lumea interioară/exterioară: „vreau să spun viață și să nu plâng deloc”; „coca asta.../o întinzi prin casă o rotești în sus/până se face de-o lumină albă/ca asta de la înviere”; „fiecare început se leagă de alt început”; „mă pot privi atunci din mai multe direcții, soarele va/urca pe boltă, apa/din chiuvetă ar prinde să urce/o nouă zi”; „stăteam acolo înaltă, nemărginită”; „știm pe de rost viața și avem în gură un gust bun”; „când trăiești dacă trăiești aceasta este întrebarea sigură ca mâna”, „cum se spune cuvântul ăla viață de la început până la capăt”.
Materia este modelabilă — praful, pulberea, coca, plămada, lemnul moale, pământul: obiecte transformabile, sub acțiunea-nonacțiunea viului, verbului. Violeta Ion are o pasiune pentru verb, îl trece prin timpurile posibile, cerându-i imposibilul, de la „a fi” „singura femeie din orașul ăsta”, la moartea care \"joacă biliard cu mine\", totul trecând prin – așa cum scria Gellu Naum – fantomele din poem.
Senzorialul este explorat în toate registrele sale, de la atingere la miros, la văz și auz, la pre-simțire, până pe muchia invizibilă a apercepțiilor. Orice înveliș psihic („Eu-piele psihică”, așa cum numise Didier Anzieu) este rupt și recompus, interioarele sunt inundate, invadate, „orașul” piere, personajele „au sufletul atârnând de corp”, „ochii curg”, pentru ca noi, spectatorii-cititori, să simțim fiecare mișcare lăuntrică, și, epuizați, precum „marta”, să ne dorim re-nașterea, să „numim”, să ne umplem cu suflet „larg dat pe-afară/mult pe-afară, foarte mult, peste”.
Parcurgând poeziile în ordinea lor, iluzia de eternitate se pierde — marcă a conștientizării, a ieșirii din fantasmatic/imaginar —, experiența interioară este în avanscenă; epidermele, suprafețele se rup, obiectele se prelungesc, timpul se coagulează în „dimineață” („în dimineața lui martie”, „ea merge luminoasă dis-de-dimineață”, „mă trezesc dimineața dintr-un somn greu”, „cineva mă întreabă cum e să te trezești dimineața aceeași, mereu”), spațiile se videază, devin „găuri, guri, cavități”. Spaima capătă dimensiuni fără limite umane, depășește „creierul”, „buzele”, „scena”, „orașul”.
Poeziile formează un „carusel”, cititorul urcă sub impulsul cunoașterii și nu se poate opri până când propria sa lume nu parcurge aceeași increare-creare-noncreare-recreare a lumii „martei”. Psihizând „violența fundamentală” (Bergeret), Violeta Ion redă poeziei „valea umbrelor”, „mlaștina”, „scorbura”, locusul din care — în oare câte acte? — se poate naște o memorie lirică proprie, pentru a primi „recunoștința martei”:
„pentru că eu am regizat tot. [..] eu sînt centrul/într-o propoziție cu subiect și predicat”
028.737
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ela Victoria Luca
- Tip
- Articole
- Cuvinte
- 934
- Citire
- 5 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Ela Victoria Luca. “Revendicarea nemuririi în nouă (și oare câte alte) acte.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/revista/2007/01/revendicarea-nemuririi-in-noua-si-oare-cate-alte-acteComentarii (2)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Mă bucur de aceste ultime articole postate. Psihocritica își ocupă un loc meritat pe deplin, fără tăgadă, lângă umărul criticii - ca sens larg -, are mereu ce să aducă nou altor ochi critici și să-i îndrume nu doar spre analiza reușitei (materialului supus criticii) cât și spre analiza travaliului și intenției cuprinse în scriitură. Explorarea eului real și al eului creator, manifestarea și urmele lăsate, sunt nu doar punctate în articol, ci cuprinse (psiho)critic în mod exhaustiv pentru un cititor familiarizat; de asemenea, captivant mi se pare la acest fel critic rechemarea la lectură - am fost nevoit să parcurg de două ori articolul datorită chemării interioare a celorlalte fațete nedescoperite atât a cărții cât și a stilului în care scrii despre ea. Un total impact, de altă natură față de ce s-a scris în acești ani, este cel al Violetei Ion, impact care se declanșează imediat după lectură iscând valuri interioare cititorului. O reală provocare și plăcere să te citesc în aceste articole.
0
Mulțumesc pentru că, așa simplu citind, reușești deseori să vezi prin perspectiva autorului, oricât de asemenea sau diferită ar fi de perspectiva ta. Da, intenția mea, atunci când fac astfel de prezentări, este o rechemare la lectură, din interior, din latent, din straturile mai profunde și ami greu vizibile.
Ela
Ela
0
