sunt zile... și-atât

sunt zile în care îmi port tăcerea ca pe-o armură în spatele ei râd și plâng, ard cuvinte pe coridoare lungi, întunecate, purtându-le ca pe-o torță în căutarea minotaurului sunt zile în care mă rup de firul ariadnei căutând cu-ndarjire o altă ieșire, mi-ar trebui o chemare, atât, si m-aș destrăma în silabe fluide care mi-ar inunda labirintul de sensuri sunt zile în care uit de aceste ziduri oglindă și mă izbesc de ele repetat, într-un altfel de ritm al bătăilor inimii mele, ca un dans primitiv recidivând din memoria celulei sunt zile în care mă sting spre tot ce iubesc într-o continuă, reversibilă descompunere a ceea ce sunt spre ceea ce nu aș vrea să devin sunt zile... și-atat abia într-un târziu încep să mă reculeg mă fac ghem și mă întorc în labirint, căutându-mă...