Un fel de coloana infinitului

mi-am sădit un mugur de ochi si irisul verde a țâșnit din pământ, floarea mea este bolta de stele, privesc printre gene de nori dincolo de ovalul limitărilor noastre, clipirile mele sunt zile și nopți în care-mi ascund artere dospite de un soare veșnic flămând, tumultul dimineților în care tramvaiele iși continuă căutarea, dorințe ce n-au ajuns la capăt de linie, îmi crește tulpina tăceri pe tăceri, un fel de coloana infinitului pe care Brâncuși a gândit-o din capete de copii dormind si frunze îmi cresc din cuvinte, răni cicatrizate pe retina istoriei, îmi lipsește doar seva, din ea mi-am hrănit până acum iluzia că aș putea străpunge întunericul spre cea din urmă, nevăzută, lumină...