La timpul continuu

Ce soare

și cum ninge

și cât de alb mi-e părul

și valul ce m-atinge mi-ascunde adevărul

și ce sublim îmi toarce o ploaie la ureche

și cât de tare-mi latră trecutul nepereche

și iarba mă invită la dans pe ring de vânt

și lipițani de ceață m-aruncă la pământ

și frunze-ngălbenite sărută ghiocei

și Moș Crăciun, de Paște, e tras de nouă miei

și plec la grădiniță, mă-ntorc de la liceu și spre nisip, prin munte, îmi desenez traseu

și nu mai tac cuvinte

și nu mai strig tăceri, nu mă mai tem de mâine, de azi și nici de ieri

și mă sculptez în apă

și tremur în cuptor

și mă bronzez la lună

și-s prințul cerșetor

și-mi cad dinții de lapte

și nu-s moșneag cuminte

și-aștept și primăvara măselelor de minte

și noaptea-i dimineață

și zorii-s pe la prânz

și moartea-i încă viață

și gloaba-i încă mânz

și poarta-i descuiată

și câinele docil

și râde, ca nebunul, bătrânul din copil.