Definiție

Sunt eu. Sunt o ejaculare precoce a cuiva într-o groapă fetidă, întâmplător suficient de fertilă încât să nu mă ucidă din prima, o buruiană răzbindu-și necunoașterea prin crăpătura prea strâmtă a asfaltului leneș bătucit la marginea unui drum pe care țevi de eșapament duhnind a indiferență se fâțâie grăbite. Inhibat îmi scutur frunzele de praf și-n permanentă teamă aștept cauciucul promis să-mi împrăștie trupul verde-gălbui prin colburi îndepărtate, dar teamă mi-e că nu m-ar putea ucide de tot, că nu m-ar frânge-n bucățele ci m-ar lăsa fără cap, chip și simțire, dar încă trăind, încă pulsând fără sens și picurându-mi incoerent neputința, sevă încleiată risipită-n zadar. Sunt pomișorul ars de urina câinilor vagabonzi ce-mi folosesc trupul nemișcător în eterne războaie terioriale, umil îmi plec rahiticile ramuri arse de gerul iernii-n așteptarea unei primăveri ce va să nu mai vină, îmi încleștez rădăcinile anemice-n îngrețoșata pată de pământ ce nu-mi mai suferă existența pângăritoare și las timpul să mi se scurgă prin vene, niciodată împăcat cu destinul ce m-a-nsămânțat într-un oraș străin chiar de el însuși și-n care trecătorii poartă-n suflete cuțite de înfipt în spate, dar nisiodată reușind să mă smulg din loc și s-o iau la goană către acea pădure verde și fără de canale pe care-o ghicesc în visele tăioase, zilnice, vagi și murdare. Sunt biroul vechi din lemn mâncat de cari, prăfuit, zgâriat, pătat de cerneluri, cafele, arsuri de țigară și înstelat de sute de creioane, pixuri, stilouri și cioburi de timp, pe care zac dosare umede, lipicioase și cu foi lipite de vechime, burta-mi lovită de bocancii noroioși ai conțopistului cu picioare veșnic nespălate ce-asemeni mie și-a ratat viața și ce cu sete se răzbună pe trupu-mi sluțit, zgâriind cu șurubelnița tocită zilele ce-i trec inutil, uscându-l, măcinându-mă, sluțindu-l, urâțindu-mă. Chem podul ce mă va adăposti și praful ce mă va umple și toporul ce mă va despica și simt fiecare zi prin noua sticlă cu alcool ieftin și tare pe care stăpânul meu o soarbe cu știință și ce-l ajută să rămână suficient de îmbibat ca să nu-și simtă uscăciunea sufletului și exact într-atât de treaz încât să nu adoarmă cu capul sprijinit de mine, cel pe care îl urăște. Sunt somnul fără de leac al comatosului lovit de ultimul tren dintr-o noapte de 12 august; voma nou-născutului aruncat în tomberonul dintr-un gangul de către o mamă drogată; colțul câinelui fără stăpân bătut până la moarte de tânărul acela beat care a lăsat-o însărcinată; zâmbetul rece al femeii de Hunedoara ce și-a părăsit iubitul pentru băiatul cu mașină și apartament proprietate personală; palma onanistului de 15 ani bolnav de sifilis ce-și vinde trupul pentru o pungă cu Aurolac; toți cățeii cu ochii lipiți ce-au fost înecați ieri; viermele din borcanul cu compot de cireșe și etichetă colorată din care mănâncă un copil bucălat; flegma tuberculosului din spitalul friguros, cu geamurile sparte și asistente urâcioase; șobolanul ce puiește între țevile calde ale subsolului clădirii în care trăiești. Sunt ecoul de greață ce-ți traversează stomacul când mă vezi. Am fost odată ca niciodată și încă sunt și voi mai fi. O, lume, te implor, spune-mi cine mi-a dat drumul în tine?