Ecaterina Ștefan

inițial cu el începusem, cu zâmbetul, sau cum mai era, râsul. mulțumesc pentru părere. am modificat în primul vers.

Constantin, am mai tăiat din versurile care produceau cacofonii. Mulțumesc.

da, ai dreptate, acum imi dau seama ca facerea schimbului e clar ce sugereaza, si doar daca e sa-ti doresti o asemenea interpretare, poti interpreta ca fiind ceva horror.

frumoasa imaginea cu nedorinta coborarii din lift/dragoste, dar aici

\"ochii tăi când fac schimb
cu ochii mei.\" as adauga de priviri la mijloc, ca sa nu se inteleaga chiar un schimb anatomic de ochi acolo unde dragostea palpaie in verdele crud al ierbii.

Recunosc că m-a inspirat poezia lui Matei Călinescu: \"Trebuie să așteptăm fără să așteptăm\". Azi am citit-o cu multă emoție și regăsire. O poți parcurge în biblioteca din dreapta paginii mele de autor.
Deși în poezia aceea se vorbește despre altceva, ritmicitatea \"când\"-ului cred că am împrumutat-o de acolo.
Mulțumesc frumos, Ottilia, că ți-ai făcut timp să te oprești azi prin ninsorile gândurilor mele.

Mulțumesc, doamnă Nache Mamier, pentru părere, dar prefer să aștept câteva zile, înainte de a aplica modificări, în cazul în care voi considera că este necesar să le aplic, pentru ca să fiu sigură că nu mă pripesc să destructurez, lăsându-mă influențată de niște oameni respectabili, cum sunteți dumneavoastră.

mi-au plăcut: prima strofă, fiindcă nu aduce nicio nuanță ce ar prevesti că urmează o poveste de dragoste și pentru că am simțit acolo necesitatea de a spune; metafora \"luna de miere se întâmplă dacă iarna ai hrănit albinele cu zahăr\", aproape aforistică, poate chiar este; felul cum ai construit acel ipotetic rai, cu care aș fi de acord, cel puțin pentru că sunt îndrăgostită de cascade, mi-e frică de oameni mai mult decât de lighioane și simpatizez enumerația a ceea ce e frumos pentru eul colectiv al poeziei; povestea de dragoste, doar pentru că nu s-a ajuns la iarnă, poate că înțelegi de ce.

nu mi-au plăcut versurile acestea: \"nici un gard nu era prea înalt când îți doreai magnolii/ nici un câine prea rău dacă mai putea lătra după ce mă gonise\" și \"stam întinși unul lângă celălalt ascultând depeche/ eu nu respiram să nu îți risipesc aerul\", mi se par cumva prea sentimentaliste.

este doar o părere.

despre geometrizarea cerului, eu una prefer să rămână haos, măcar acolo, că avem destule lucruri concrete și suficiente dimensiuni geometrice pe pământ, dar e ceva care îmi place în formularea cu care începi poezia. au forță versurile din început:

\"Jupoaie cerul și fă-l piele
de lup
ca să urle.\"


în partea cu yoga mi se pare exagerată comparația, sau ceea ce spui acolo nu mi se pare interesant și cred că vine în detrimentul poeziei. finalul mă duce cu gândul la faptul că îți place scrisul dulceag, fiindcă eu știu despre ciocolata caldă în primul rând că e foarte dulce, iar tu o compari cu inima curgătoare-n cuvinte.

linistea deplina a naturii. poezia ta are o filosofie frumoasa si profunda. aveti tot respectul meu pentru acest fragment de text, dar si pentru intreaga poezie.

iar gurile închise
nu-și mai încap strigătul
numaidecât
pântecul își va începe contracțiile
iar cerul își va scoate sânii
pline de lapte și de înec...

e un poem emotionant. imi place luarea in carma a optimismului si trecerea intr-o atmosfera de seninatate. o carte constituita din astfel de poezii as citi. felicitari pentru acest text.

prima strofa mi se pare excelenta. a doua nu. nu mi se pare reusita comparatie dintre tremur si poem. apo i final reluarea cu poetii. multisoare comparatii, excesul carora se simte. desi chiar si eu exagerez spunind exces.

nu stiu la care 2 versuri ai renuntat, dar eu ziceam de ultimele doua, care observ ca au ramas aceleasi. si \"deci\"-ul din urma ar fi in plus.

nu-mi place ultima strofă, mai ales la faza cu galaxiile. apoi, nu se știe dacă cunoștințele noastre vor avea rost. de unde atâta certitudine despre ce se va întâmpla după moarte? că doar despre moarte e vorba, sau n-am înțeles eu... ce-i cu ajungerea corăbiei la mal.

ca să nu complic lucrurile cu explicații, zic doar ce aș lăsa aici, cu alt titlu.

mă apuc cu mâinile

remușcările de mâine
mă vor doborî
în cea mai teribilă poveste
a unui regizor ce parcă
așteaptă descompunerea
degetelor

ca un licăr al lumânării
ce se aprinde
peste mormântul rece
în fiecare colț
un trup
pământul flămând
lacrimi
ce sapă șanțuri
în coapse

sună rău \"Nicicând nu s-a murit vreodată\". ori nicicând, ori vreodată, pentru acest context. în versul \"Săracii sunt specializați în chin\" ar fi bine să găsești o formulare mai scurtă, ca să danseze în același ritm și pe aceeași lungime cu versul \"Distrugerea ne e destin\". \"Pare-se\" ai putea să-l înlocuiești cu \"Cred\". În loc de \"Conducători cu capul mic și gura mare\" poți lăsa \"Conducători cu gura mare\". \"Au făcut ceva pe harta ei, acum pătată.\" iarăși sună rău. mi-a plăcut ironia din \"Și totuși, vine primavara\".


subtitlul e amuzant.

erată: răspuns.

n-am cerut nimic poeziei. pur și simplu am o părere, exact cum și dumneavoastră aveți o părere, domnule Anghel, despre care aș avea o întrebare, și anume în care părți textul acesta denotă \"aburul artistic al unei singurătăți\". în care versuri anume se vede că singurătatea de aici este \"încrâncenată până la ruperea cu ghiarele și dinții\" și în care versuri singurătatea e \"molatecă, precum somnul dinaintea morții...\". nu interpretați vă rog acest comentariu ca fiind un protest la gestul dumneavoastră de a înstela poezia. textul este bun pentru mesajul transmis care aș zice că iartă micile imperfecțiuni, dar vreau să înțeleg opinia dumneavoastră într-un mod mai exact, prin exemple, dacă se poate.

rapuns, pentru ca nu vazusem: da.

nici eu nu sunt sigură că asemenea scrieri în genere pot să existe. m-am exprimat ambiguu în ultima frază, dând de înțeles eronat că această poezie ori că pornește din experiențe impersonale, ori dă senzația de lipsă a unui sine care vorbește despre ceva trăit.

vocea despre care spuneam este, după cum am mai precizat, mai ales la începutul poeziei. e un început foarte bun chiar și prin faptul că nu se vorbește despre oameni la general, ci despre anumiți oameni (\"oamenii aceștia\") pe care personajul îi cunoaște de undeva. niște oameni care par imobili, datorită analogiei dintre camere și pătratele de șah, pe care o face autorul. orie mișcare ar face aceste personaje, ajung într-una din aeste camere care îi înconjoară. altă ieșire nu există. apoi gândul mă duce la un anumit definitoriu al acțiunii, datorită \"ireversibilității\" geometrice. în următoarele 2 versuri apar noțiunile abstracte despre care ziceam că mă îndepărtează de conținutul mesajului, dar asta nu înseamnă că nu sunt necesare. alții ar putea să rezoneze anume la ele. eu am rezonat la \"singurul vis hrănește victorii amânate\". e un vers în care mă regăsesc și cred că nu doar eu. \"vernisul oxidat\" nu-mi place. \"noaptea înverzește\" e o antiteză în regulă acolo.
inițial nu pricepeam ce-i cu trupul înalt din final. dar acum, încercând să înțeleg, mi-a venit o idee de-a lui nietzsche, care spune, nu zic exact, că pentru învingători, adică pentru cei care au multe biruințe, înfrângerile nu sunt chiar dureroase, nu îi doboară.

\"aceleași mâini\" în a doua strofă la început.

susțin scriitura din aria primelor trei versuri și ultimul din prima strofă. în celelalte părți ale texutului se ajunge la o abstractizare metaforică care îi este mai greu accesibilă înțelegerii mele. îmi plac mai mult poeziile în care se simte că acestea pornesc din experiențe personale.

Între timp am mai lucrat pe text. Mulțumesc pentru părere Dely Cristian Marian.