Poezie
Alizee
2 min lectură·
Mediu
E un val care vine de la un capăt
al țărmului la altul, ca apoi
să se ascundă-n adâncuri. Nisipul
solid între degete. Buzele sărate.
Aș vrea să fiu eu pescărușul imens din cer.
În dreapta, stânci mai înalte
de-un deget.
Te lungești pe nisipul bej.
Îți dai ceasul înapoi.
Simți cum spatele și picioarele
și mâinile îți devin prea lungi.
Vântul îți foarfecă
nepăsarea. Valurile se desprind de pământ.
Fără 4 minute 11 dimineața
și primul gând despre
monstrul clocotitor
care ar da buzna peste tine
în fiecare clipă să te înghită
infectându-te
cu frumusețea lui.
Stâncile de nisip le-aș sculpta
cu un cuțit în plastilină.
Văd un vârf turtit ca o buturugă.
Acela e ascunzișul meu.
O voce de bărbat
se aude tot mai aproape-departe
Lui i-au rămas numai gesturile.
De dragul unor oameni el acceptă
să poarte rugină în sânge.
Se apropie ora 11 dimineața.
Zero kilometri de zile.
Marea e blândă,
iar soarele mătuit, de parcă cineva
l-ar fi acoperit cu un tapet, rezistându-i.
Copiii îmi umplu rucsacul cu nisip.
Vântul s-a mutat pe cer.
Din când în când îmi zboară pălăria.
Copiii îmi umplu oasele cu nisip.
Le zic hai să vorbim despre indigo.
Îmi spun că nu e încă nici apus
și nici răsăritul.
De câteva zile urmăresc
cum se mută planeta
Să înot prea departe nu e grav.
Până la epuizare nu este grav.
Acolo valurile sunt mai moi.
O frunză de pelin aplecată,
mâinile date
cu spirt, acoperișul prea jos.
Forfecuța încălzită
la focul brichetei. Flori în grădină.
Un haos spălăcit.
Pe cer, diametral opuse, soarele și luna.
Soarele prăbușindu-se într-un acoperiș.
Luna deasupra mării.
003523
0