rădăcinile

i-am văzut pentru o clipă pe Bacovia, Minulescu

alergând cu o viteză fantastică

după Labiș

care alerga și el cu o viteză fantastică

după căprioara lui

în urma lor alerga de-acum

o gloată de daci viteji ai lui Decebal

Mihai Viteazul, Baba Novac

li se alăturaseră

urmărind împreună căprioara

cu o viteză atât de mare

încât la un moment dat

se transformaseră în lumină

în steaua lui Eminescu

pe care

azi o vedem și nu e

se ridicau din valuri sihaștrii

ca o coloană a infinitului pe ape

atrasă de înalt

împăcând cu lacrimile sufletului lor

și tină și lumină

apoi au început să răsară din trunchiul acesta

ca o coroană de rugăciuni

cu mâinile crengi, ochii văzduh, inima și genunchiul plecat

toți monștrii sacri ai acestui neam

țâșneau ca niște izvoare

udând trupurile noastre secate

sterpe de iubire încât

despărțiserăm cu ele apele de ape

vom mai rămâne o vreme

suspendați între cer și pământ

până vom fi parte din trupul acestui pom plin de viață și de cunoaștere

cu rădăcinile bine înfipte în norii pufoși ca niște șomoioace de vată înveliți în cerul ca un staniol

respirăm ploaia ce urcă

agățându-se prin noi de valuri

cerul va fi adâncul nostru

marea, înaltul ei

seara

ne vom face cuib în gândul mamei

adormind ca o rugăciune pe buzele ei

până atunci îl vom rupe în mâini, ca pe-o pâine

pe Nichita și pe toți ceilalți ca el