Poezie
tare mult...
1 min lectură·
Mediu
plutește toamna peste noi iubito
pe simfonia-atâtor negre gânduri
ca un pescăruș ce-și caută catargul
și ne rumenește poame bune-n ram
pe desfrunzitul pom al vieții
din care-or să se-nfrupte corbii
privește cum se-apropie amurgul
mă prăvălesc în ochii tăi
precum albastrul în abisu-acestei mări
scânteindu-ți tăcerile în care mormântăm
în sicriul trecuturilor noastre neștiute
și mă prefac în magma ce-n inimă
ți-o reaprinde apocalipsa iubirii
spre-a răsări pe-o nouă răstignire
lumina cristului din noi
trebuie să ne fi dorit tare mult noi doi
atunci nu mai știu în care viață
de iubirea a umblat prin lutul alor noștri
din palma neantului ne-a cules plămada
și a convins geneza din nou să ne creeze
a obligat ursitoarele să ne lege
prin nevăzutul fir al sorții
din depărtări spre a rătăci unul către celălalt
îngerii să ne spele de povara greșelilor trecute
ca să fim liberi liberi liberi
să contopim iarăși bucuria păcatului
001.515
0