Poezie
Niciunde...
din volumul \"Barbarul de la Răsărit\"
2 min lectură·
Mediu
sosit-am de niciunde și unde am fost vreodată
eu vin de unde moartea înseamnă a te naște
plecat de mult de-acasă spre lumea astălaltă
și rătăcit cu voie în alba îngerilor oaste
voit-am a cunoaște spre a uita de-ndată
tărâmul de lumină al temnițelor forme
cu binele și răul laolaltă încătușate
și osândite-n lacrima-mi de verbe
însingurat și palid mă doare amintirea
neanticelor fonduri ce-n om m-au întrupat
aidoma cu-ai mei semeni ce speră nemurirea
să cat în van edenul de mult am renunțat
și ură și iubire din veșnicii mi-erau străine
păgânelor dorințe nepăsător m-am dat
în calpa voluptate a clipelor stăpâne
trufie disperare cu sânge-am adăpat
m-am regăsit prin vreme visând la absoluturi
eu ucigaș și rege stăpân și cerșetor
o pom al fericirii ce repede te scuturi
mă doare că sunt clipă și visele mă dor
mi-e nesfârșit de teamă să mă întorc
niciunde în lumea mea nelume a purelor esențe
în lumea fără formă în lumea fără nume
cu sufletul ruină și-nveșmântat în zdrențe
sosit-a însă vremea iubirii de-ntuneric
din ochii de mistere-ai miresei fără trup
chemându-mă în noapte cu zâmbetu-i himeric
iluzie pierdută-n al gândurilor stup
prea castă-i e iubirea și zâmbetul prea rece
iar luntrea mea prea mică să poarte tot ce-aș vrea
pe fluviul uitării ce apele-și petrece
și voi ajunge singur doar eu la nunta mea
m-am întrupat să sufăr minciună și durere
comori și umbre glorii pornit-am să adun
acum când nemurirea prea repede mă cere
le-aș vrea cu mine toate dar unde să le pun
căci am zidit în formă un vis din altă lume
și poate-asemeni mie el s-a lăsat ucis
purtat de răzbunarea păcatelor străbune
un suflet fără vină am smuls din paradis
mi-e noaptea prea aproape și cui să-i cer iertare
luntrașul mă privește cu zâmbet obosit
e-atât de rece cerul albastrul lui mă doare
e ora destrămării și-ncet încet m-am risipit
eterică făptură mireasa-mi mă sărută ...
sub ploaia de lumină a sfintelor cântări
însă mi-e dor de-a formei îmbrățișare mută
mă simt un biet luceafăr apus în depărtări
iertat sunt doar o vreme de cumpăna stăpânei
ce binele și răul din talere-a pierdut
sădind în veci neformei prin ostoirea trudei
sublima fericire ori viață de început
002
0