în ziua aceea

frumoasa mea smarald între safire te-ai dus către tărâmul fără de suspine de unde zice-se doar îngerul mai vine te-ai dus să uiţi de tot de doruri şi de mine cel blestemat urât şi plin de grele vine te-ai dus destin să locuieşti între destine să îndrepţi cerul şi să vindeci rău cu bine te-ai dus în lutul rece-al brazdei să fii pâine nu te-am jelit destul în versuri şi în doine ai plecat cum pleacă gândul în pustie când macii înroşeau în lan şi în câmpie ai plecat cum pleacă clipa în veşnicie când cireşele abia-începeau să-îmbie ai plecat în noapte ca nimeni să nu ştie când mustul încă nu mustea în ram de vie ai plecat cum pleacă fumul din tămâie când însetaţi ne mai sorbeam beţi în beţie de-atunci trecut-au de trei ori zile o mie ai plecat petală cu doruri ce încă adie nu ţi-am muşcat destul gutuia de sub ie şi te-ai dus cum pleacă foşnetul din frunze să sperie tăcerea ori poate să amuze şi te-ai dus cum pleacă parfumul unei muze durere să inspire ori doar ca să acuze ai plecat fără să cerţi ori să ceri scuze nu ţi-am cules destul nectarul de pe buze şi mi te-întorci acum în toamnă amintire