blesteamă-mă, te rog...

Noi, oamenii, suntem niște hituri într-o simfonie siderală. Când încântăm urechea Divinului întruchipăm binele. Urechea Lui e dirijorul inconștient! Răii sunt dizarmonii în ordinea Sublimului. Și de aceea sunt eliminați. Sunetele (note) sunt litere în alfabetul tăcerii. De aceea, mai întâi a fost Cuvântul și mai apoi rostirea ziditoare. Creația, adică chipul compozitorului care, în a șasea zi, în universul tridimensional și-a zis Om! Blestemul e calea arătată răilor, spre a-și corecta stridențele, pentru a reveni în armonie. Nu e un instrument al răului, cum credem, ci unul al îndreptării și recuperării. Domnul Zeu, întruchipare a bunătății, nu putea comite o răutate. Am înțeles greșit mesajul biblic! Datorită lui, Adam a devenit Christos! Și tot datorită lui, fiecare afon ( păcătos) dispunem de șansa mântuirii! Nu de blestem să ne temem, ci de Descântec. El ne încurcă calea și ne împiedică să mai revenim în cîntec. Descântații nu mai au nicio șansă de reintegrare în armonie. Se pierd în afonie. Cred că aceasta e veritabila definiție a Iadului! Ieșirea, alungarea din rostire. Blesteamă-mă, te rog, Doamne, să-mi treacă răgușala asta lirică poate ajung și eu poet! Unul măcar mediocru, numai să rămân cu Tine. Să mă cânte și pe mine Cerul. Dă-mi mie eternitatea asta anonimă, și lasă toate nobelurile celebrității celorlalți!