miruire

omul e o catedrală imperfectă în termeni mistici păcătoasă în care odihnește perfecțiunea adică dumnezeu - sublimul om sunt și eu de felu-mi optimist și zic rezistă cam un secol da’ când se surpă de ce se surpă când găzduiește-n ea eternitatea și… mă rog ce face el sublimul rămâne-așa descoperit în ploaie nu se poate cred că măcar cerșește pe la vre-un cap de pod pe la vreo sfântă ușă de biserică ori pe la vre-un popă răs răspopit nu ban colivă sau mătanie ci întrupare adică… mântuire (adăpost) prin păcat și astfel perfectul se imperfectuează se preface măcar într-o bisericuță dar asta forțând un pic înseamnă că sublimul chiar se cam prostituiază hmm… ceva cum zic răugrăitorii în genul christos și lazăr ptiuuuuu și atunci mirungerea… da’ de ce pe frunte