O prăvălie-i lumea

Cu toate ca nu sunt un mare adept al versului in forma clasica (parere mea e ca apogeul versului clasic a fost atins in lit. rom) imi place acest poem prin mesajul transmis.
In primul rand remarc "Chiar zahăru-i amar cât îl mai ai/ Iar sarea-i piatră acră, zgrunțuroasă" prin valentele oximoronice ale existentie.
De asemneea tin sa evidentiez si stihurile marcate de interogatia retorica "Nimic nu-i prăbușit, dar totu-i gol, /Mai dai doi bani pe lume și pe viață!?" ce pun poemul in contemporaneitatea eului liric.

Multumesc pentru aprecieri! E o intreag[ poveste cu"apogeul versului clasic"! Acum vreo doi ani am publicat un volum de versuri intitulat "Mânia amurgului", scris în întregime în vers alb si cu multe dintre ingredientele formale ale modernismulu sau postmodernismului! Dar ramân la părerea că rima și ritmul sunt atributele esențiale ale liricului(desigur daca "vei găsi cuvântul/ce exprimă adevărul", iară nu "înșirând cuvinte goale/ce din coadă au să sune)!
Cred că este un mare har acela de a versifica "în dulcele stil clasic", iar cel care îl are nu trebuie tratat cu milostenie, ci dimpotrivă!
Nu spun că textele fără ritm și rimă nu au valențe poetice, tematice, estetice, ideatice de mare forță artistică, dar cred că li s-ar fi putut găsi altă denumire "prozo-poeme!?", ca să nu fie în luptă cu poezia, cum nici nu sunt de altfel, decât în teoretizări alambicate, de care va felicit ca va feriti! În rest ma bucur că v-ați regăsit în fosforecența eului meu liric și va asigur ca voi urmări și eu cu plăcere scrisul Dvs. Sa ne citim cu bine!