Teatru casnic pus la cazne

Teatru casnic pus la cazne (à la Antonin Artaud) Scena este o prelungire foarte subțire a vieții: Direct peste ciment se află conștiința celor doi iubiți pe patru picioare (se pune în scenă o masă de călcat veche, dezechilibrată). Este și o Călcătoare. Precum și un Călcător al bunei dispoziții electorale – ambii/amândoi cu urmele de tălpi încinse și stropite de sânge – prin care se va discuta. Ferestrele dau spre grămezile neadunate de gunoieri (se poate așeza ori desena partea de sus a unei pubele, având capacul desfăcut și conținut revărsat peste margini). Gunoierii nu trebuie reprezentați ca dricari, purtători de prapuri, ci doar vocile lor spun înjurături peste înjurători, se pot întretăia pe parcursul intrării lor în acțiune, pentru că le miroase a hoit. Din tavan nu se vor vedea nici neoane, nici spoturi luminoase, nici lustre, ci becuri verde-brotăcel, lila, galbene și roz atârnate printre valurile unei plase de cânepă (ea aduce, desigur, în fundalul superior, suspendată în aer, cu o mătase a broaștei, sau măcar cu tulpinile de ciumăfaie, de prin Bălți). În loc de prize, se văd cabluri smulse, legate stângaci, parcă de femei, cu izolerband (reparațiile “electricienilor” unor scaune ale morții din bătaie, după infiltrarea de sus, prin tavan și pereți a apei, au fost sistate, pentru că scurtcircuitările abia auzite îi puneau și pe ei în pericol de executare-electrocutare, chiar dacă se oprea de la panou curentul casei). Calculatorul, modemul, unitatea au fost cândva. Acum se odihnesc. Ele sunt pietrele de scandal, rămase simpli martori ai marilor certuri (se pot aduce din supermarketuri aparatele net-ului date la reciclat, pentru procurarea altor noi discordii în case; li se dă o coafură pank, creastă de cocoș – cu fire scoase, ecran spart, carcase turtite, de parcă au avut impact cu solul, precum meteoriții din taiga; se pot așeza pe lângă ele, eventual, ce-a mai rămas din cele două hoituri de EXTRATEREȘTRI, de parcă ele și numai ele au căutat să invadeze spațiul securizat terestru, casa devastată). Materiale conspirative peste tot împrăștiate. Pliante de popularizare a istoriei Moldovei (cu Nicolae Milescu Spătaru zis Cârnul – un Marco Polo schingiuit de dușmanii Romanovilor), fotografii color și alb-negru mărite ale lui Ferdinand I încoronat la Alba Iulia, ale fraților Hurmuzaki din Bucovina, ale lui Ghibu, ale lui Moș Ion Roată sau Alexandru Ioan Cuza (îmbrățișați), ale soților Teodorovici (bineînțeles, nu imediat după accidentul fatal), ale lui Snegur (săracu’!), ale grupului Ilașcu (după gratii transnistrene). Ancheta miliției PCRM constată că cele două cadavre nu aparțin celor doi studenți la Chișinău, ci bineînțeles c-ar fi trupul ceresc, în_ger disparat încă din 2005 al OZON-ului, sau mai degrabă rămășițele pământești din OZN-ul care ar fi bulversat alegerile de la sfârșitul unui deceniu prea tensionat. Ramele tablourilor sunt de un kitsch fantastic. Se încadrează perfect în ele ca poze putorile de familie : smirne (din rus. “smirno”, adică mereu în poziție de drept), putini și-un voronic (plantă erbacee, meliferă, din familia labiatelor, cu frunzele ovale, cu florile albe dispuse în verticile multiflore, întrebuințată în medicină; unguraș – Marubium vulgare; și voronică) pe rând își vor deschide și închide gurile. Timpul nu mai are conotații istorice, iar ceasul cu pendulă din perete, singurul lucru funcționabil, o ia cu acele indicatoare invers, stângist, pentru că este pericol de noi arestări ca el să meargă normal, spre dreapta Prutului. ACTRACT PRELUNGIT Scena a opta (2 la puterea sau putorile a 3) CÃLCÃTOAREA: Am semnat și eu. Îți dai seama? Am semnat de la început, dar nu de mână. Am semnat cu tălpile încinse de bătăi. Cu sânge vaginal, peste ei, nătărăii… CÃLCÃTORUL : Ce-ai pățit, iubito! (o sărută-n gând și suflet) Dar ce-am pățit eu !... Curat ca în bancurile de strung, nu ca în bancul cu amantul, soțul gelos și nevasta. M-au strâns, m-au ghilotinat în șifonierul lor cu dosarele noastre, în seiful lor plin cu ruble, doar ca să-mi mărturisesc parola de pe net. PRIMA RAMÃ : Gura ! Ce stați și vă apăsați: tu, Călcătoare, sub Călcătorul tău, ca în ceasul în care v-ați cunoscut în liceu, printr-o excursie la Mamaia, dată gratis de statul român. Ia să vă tacă o dată fleanca aia cu aburi, că și-așa ați lăsat numai sânge închegat pe toate hainele voastre de golani ! A DOUA RAMÃ (dojenind-o pe PRIMA, crezând că nu se aude și la o altă înregistrare, până-n sala de spectacol) : Ba lăsă-i așa, să ciripească tot ce știu, morți-copți de gripa porcină, după cum am consemnat deja în acte… A TREIA RAMÃ (care are un ochi cea, altul hăis, bulbuci cu păr alb ca vata bărbii lui Moș Gerilă – în trepte, pe etaje, cum își făceau tinerii actori Don-Juani de Hollywood prin anii ’40 – ’50, de parcă erau dați cu petrosinul despăduchierii și le stătea freza peste cap țeapăn) : Eu, una, mi-am pus printr-un cap un auriu microfon, sau cip, pentru voi, proastelor ! Și voi întrerupeți discuția… Păi vreți să mă azvârle ăștia peste Nistru ?! I-a taci tu, PRIMO, că tu reziști neschimbată de prin 1990, de când a luat Gorbaciov Nobelul! Te-a pus pe tine sentinelă în Tiraspol! Era să mă pună atunci pe mine, dar i-a fost frică de tendințele mele imperialiste... Eu chiar mă cred și-acum Napoleon. Mă calci pe nervi; una-două te clatini. Pe când era chestia urâtă din 1992, cereai întăriri din Moskva, direct. Acum ceri de la mine, venind de pe fundul Mării Negre cu membrana interdigitală ca “omul din Atlantis” să întrebi de sănătate... CÃLCÃTOAREA: (la fiecare întrerupere a vorbei se udă mai tare, sau poate sângele uscat pătrunde adânc, adânc, adânc) Ce bine, ce bine, ce bine ni-era așa... Noi ne-am înțeles dintotdeauna. Și cât de bine ne potriveam. Acum ne mângâiem noile înfățișări, tot apăsat, readunați doar pe masa asta de… tortură… pentru părinții noștri, iar pentru noi – leagănul neieșit încă din uz, pe care ți-am pregătit și ultima cămașă, pantalonul casual, cravata, costumul, ca să te duci… și să fixezi examenele de anul patru, iubitule ! Scena a patra (2 la puterea 2) CÃLCÃTORUL (intrigat de ruperea Ramelor – precum aceea a ultimilor Romanovi – printr-o implozie ciudată, ce-a demateriliazat totodată materialismul lor științific, făcându-l talaj prin garsoniera luată cu chirie): Știi ceva, iubito? M-am gândit că denumirea Basarabia vine și de la faptul că toate cursurile de apă de la noi nu urmează vreun drum estic sau nordic. Ceva le poartă spre noul pământ, spre Bugeac și mai ales către Eldorado valah, unde ne-am cunoscut noi. Dobrogea, cedată de ruși la 1878 în schimbul Basarabiei de Sud cu cele trei județe, ar fi Transil-Vania din “Unchiul Vania” îndrăgit de toți românii. Hai și noi acolo! În noul Transil-Vania, pe litoralul cel mai fain, în Delta exotică a Europei, printre animalele și păsările sălbatice, printre sturioni, printre lipovenii cu tradițiile spuse din acordeoane și coruri ad-hoc... Hai la Chilia sudică a lui Vlad al III-lea mort prea tânăr după trei domnii aprige! Hai în excursie la Bilhorod, de unde au venit moaștele Sfântului Ioan de la Suceava pe vremea lui Alexandru cel Bun, pentru că îl făcuseră harcea-parcea atunci vechii slavi barbari! Ce-ar fi ca și ramele granițelor artificiale, puse destul de strategic din 1922 de la fondarea Uniunii Sovietice, printr-un tratat internațional pașnic, să se mai spargă... Toate s-au făcut în Estul Europei după cum a vrut mai ales taica Stalin – granițe noi, fără a fi reciproc avantajoase, cu Polonia, Cehoslovacia, România, mai pe urmă Ucraina (vezi litigiul nestins din Crimeea – ce denumire tare a unui focar, pe unde s-a murit cu milioanele la Sevastopol, de unde tătarii au fost succesiv evacuați!). CÃLCÃTOAREA: (mai intrigată de întreruperea transmiterilor speciale spre Moskva, de parcă ar fi fost ascultată de alte servicii, responsabile cu deratizarea cariilor din mobilierul vechi) Iubitule, à propos de terra incognita... Mi se pare mie sau chiar așa o fi..., dar Marea Rusie seamănă cel mai mult Mării Negre! Densitate foarte mică și concentrație amară-amară de viață peste Urali, spre Altai, Kamceatka sau Cercul Polar. Sibirul este 78 % din tot teritoriul. Îți amintești că ne explicase atunci, în excursia de prin liceu, cercetătorul acela în vârstă de la institutul “Borcea” din Eforie-Sat că marea euro-asiatică, Neagră, ar conține de fapt două mări, una moartă dedesubt și alta vie, superficială... CÃLCÃTORUL: (neintrigat acum) Noi, avem în schimb o țară sfântă în adâncuri și nu știm. Poate doar Eminescu era documentat mai bine. El descifrase, cred. Traducătorii Septuagintei și mauscrisele masoretice neglijaseră lucruri ascunse. Există indicii clare – prin “Evanghelia eseniană” – că o Gomora și o Sodoma a atlanților se aflaseră înainte de Avraam și Lot în întinderile actuale ale fostei Mări Moarte – devenită, după Potop sau scufundarea Atlantidei, numai de câteva milenii, Marea Neagră. De ce ar fi fost căutată “Lâna de aur” de către argonauți? Oare nu pentru faptul că ar fi fost singura relicvă încă vie a unor atlanți proscriși, o Mioriță a cunoașterii absolutului? De ce ajunsese mai înainte arca lui Noe pe Arrarat în apropierea Colhidei ? Nu pentru a înzestra extremitatea Europei, dar și Asia cu înțelepciunea șamanilor ori a marii populații scitice, apoi cazahe? Oreste și neamul scitic aveau legi pe care doar Declarația Drepturilor Omului le poate concura în ultimele două sute de ani. Elinii, Megá Alexandros, satrapii elenistici care i-au urmat îi invidiau atât pe conducătorii sciților cât și pe cei traci, daco-geți – pe Dromichetes al nostru... Ei erau vegetarieni convinși. Sau primii ecologiști ai lumii. Primii practicanți ai medicinei teologice, nu-i așa, iubito? CÃLCÃTOAREA: Te iubesc acum mai mult... și numai când te ascult îmi vine să plâng pentru copilul nostru care nu a apucat să... (izbucnește, iar petele ei de sânge se extind violent în materialul vechi, crăpându-l ca din hornurile vulcanilor reactivați). CÃLCÃTORUL: Mai știi de semnul morții subite a unui prinț din basme, plecat să se lupte pentru ceva sau cineva? Fraților mai mici li se arăta pe câte o sabie. Prințesei iubite, pe batistă, Împăratului și împărătesei în inimi. Semnul putea fi o plantă sădită în grădină, un pom, o cămașă a purității, nu? Putea să se despice, să fie înroșit acel semn, precum o cămașă hristică. Lovitură peste lovitură. Cum ni se întâmplă nouă acum. Călcați în picioare, zdrobiți unul în altul, rupți dar întregi cu adevărat, Abia acum, când am ajuns să ne identificăm semnului: tu vii de foarte sus pentru mine, iar eu vin de foarte jos, în uitarea că ești, în bucuria că sunt, cum a spus “primul” Nichita. Pentru că cei mai mari neomoderniști, Ion Gheorghe, Nichita, Ion (nu și Ioan) Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu (cel care o luase atât de bine pe linia lui Geo Dumitrescu și Caraion, ca să devină un latifundiar corupt pe la Curte, evadat de știm noi unde), Cezar Baltag, în afară de Petre Stoica, Gheorghe Pituț și alții au fost mai întâi “primi” – de apreciat, apoi și “ultimi” – adică s-au lăsat... de arta adevărată, care-și conținea, prin inflexibilitate față de arta cu tendință, protestatarul dinte incisiv anticomunist. CÃLCÃTOAREA: Rusia este în fiecare an ocupată ca să-i pună la punct pe georgieni. Se duce peste ei când vrea. Iar Occidentul european nu prea urlă, cum ar trebui, decât printr-o presă și cu niște foruri “abilitate” mai mult să ridice din umeri. Cu cecenii au făcut ce au vrut. Nu s-a sesizat nimeni că atentatele moscovite au încetat de mult ? Ei, rușii, ce tot caută prin Caucaz la vânătoare ? Să-i lase o dată să trăiască pe săracii creștini sau islamici de acolo, care au civilizații mult mai vechi, antice, față de slavoneasca lor colonizare lingvistică și culturală făcută de către Chiril și Metodiu. Ce au făcut glagoliticii ăștia cu ei de la început - mă refer la conducătorii slavi? I-au martirizat prin Moravia. Iată numele imperialismului rusesc actual : noua Moravie, Marea Moravie. Sună pentru noi, de trei sute de ani aproape, de pe vremea Ecaterinei celei Mari, atât de glaciar, atât de mezozoic! CÃLCÃTORUL: Să se întrerupă, să se taie un an-doi, prin 2010-2011, ombilicul cu zăcăminte naturale de prin Rusia și din alte părți… atunci să râzi când vor intra în colaps economic, când vor începe să smântânească în adâncurile Mării Moarte și regăsite de ei rămășițele hidrocarburilor de pe lângă Leuke… I-ar mânca atunci de vii toți iloții din zonele mereu atacate de ei secole întregi. Americanii aproape că-s de iertat pentru ceea ce au făcut cu pieile roșii, sclavii, mexicanii, vietnamezii... Conchistadorii cu incașii, maiașii, aztecii. Englezii pentru India, olandezii pentru Filipine, italienii pentru Eritreea și Albania, japonezii pentru Manciuria, Nord-Estul Chinei și o grămadă de alte colonii din Oceania, strămoșii mongolilor pentru Zidul Chinezesc, chinezii pentru chinezi și tibetani, afganii pentru afgani, turcii pentru armeni și kurzi, irakienii pentru irakieni și kuweitieni, sud-africanii pentru alți sud-africani, generalii-dictatori argentinieni pentru argentinieni, englezii pentru irlandezi și irlandezii pentru englezi, bascii pentru spanioli și viceversa. Beduini căsăpiți pentru câte un El-Zorab se găsesc, foarte posibil, până în Groelanda și Antarctica, dar prieteni naufragiați căutați până-n Þara de Foc și Strâmtoarea Magellan, mai rar în mileniul trei. CÃLCÃTOAREA: Să trecem din nou prin Scila și Caribda – în ciuda noilor torționari veniți să ne salte cu mașinile de luptă, având plăci înmatriculate în două “state”, unite doar pe hartă – iată procedee de tortură nazistă – dar și umiliri publice, de parcă eram deja deportați în Siberia... Colegele mele, dar și... liceence violate, snopite de acești secerători irecuperabili ai stepei!... Cum să nu răspândim pe net bloguri și site-uri despre pământul care ne cheamă în adânc sângele, precum un triunghi cartografiat recent al Bermudelor... CÃLCÃTORUL: Am călcat și eu pe urmele observatorului internațional pentru respectarea Drepturilor Omului. Am fost și eu mai întâi la \"Kremlinul\" prezidențial, ca să protestăm pașnic boicotând trucarea alegerilor. Au apărut unii care ne momeau să mergem, pentru nu știu ce spectaculos, în PMAN. Când sosirăm acolo, harta revizionistă agățată și îndelung filmată, drapele fluturate mai în silă sau mai în serios… Mi-a atras atenția marea grămadă de pietre uriașe, lăsată special cu o zi-două mai înainte... Milițienii erau în spate cu sutele și miile. Puteau interveni oricând, dar aveau alte ordine, ca să rămână pasivi. Au fost și în clădire puse cordoane întregi, care-și făceau treaba doar la filtrarea celor care intrau... Pe scări se dădeau la o parte imediat. Dacă și acești milițieni erau de aceeași teapă cu cei care au invadat mai întâi etajul întâi, distrugând colecția operei lui Eminescu și atâtea alte cărți, precum șleahta inchizitorilor atei ai Estului de după 1945 – prin R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, România, din Ungaria anului 1956? CÃLCÃTOAREA: Epurarea noastră etnică a început cu impunerea limbii ruse după 2000. În tot spațiul exsovietic din Europa așa ceva nu s-a mai întâmplat de la Perestroika încoace. Numai noi trebuie să fim rusificați, numai noi femeile moldovence trebuie să schimbăm numele viitorilor copii, ca să ajungă oameni, nu animale umflate în bătăi peste cap, trunchi și patru membre... Pe bune, dacă nu aș fi intenționat, numai de-a naibii, să-l fi învățat pe fiul nostru rusește, să-l fi făcut mare militar, econimist, cu Dreptul și să fi ajuns prin schimbare de nume, limbă, patrie noul țar al actualei Rusii. I-ar fi învățat în viitor pe toți cum să se poarte, ar fi fost un nou Petru cel Mare: ar fi distrus mafia rusească, urmărindu-i ca pe “albi” în războiul civil din “(Pe)Donul liniștit”, apoi ar fi primit în dumă, ca Tito, procente egale de reprezentanți ai întregii federații, ar fi pus un prim-ministru capabil, din tabăra politică adversă, ar fi ordonat în calitate de comandant suprem al armatei încheierea oricăror ofensive din Sud și, bineînțeles, a Războiului Rece de peste hotare, nemaiînarmând pe talibani, iranieni, africani și alții. Ar fi interzis vinderea și consumarea în cantități industriale a votcăi, spirtului, whisky-ului, ca să simte până și mojicii binefacerile bacoviene ale întristătorului și sănătosului vin basarabean, a vinului dulce în special, ca să se întoarcă deplin la artă și știință, ca înainte de 1917. CÃLCÃTORUL: Mai bine nici că ar putea spera vecinii noștri. Dar copilul nostru nu se va naște niciodată. Noi am murit, nu îți amintești, iubito? CÃLCÃTOAREA: Am murit, dar fiindcă am șparlit-o de-aici în pereche, în aceeași secundă, nu putem fi deslipiți – tu ca om de fier, iar eu ca loc pur încălcat. Va ieși ceva din noi. Va ieși ceva... Copiii jertfei. Copiii sângelui se vor naște într-o nouă țară, cu o nouă demnitate, cu alte aspirații, scrutând tot orizontul, netemându-se de acest asfințit...