Poan, dezvoltat în prozopoem

il capitano vandros din land of words și al său capoddano . (poan dezvoltat în prozopoem) . dragilor și mai puțin dragilor, de când sunt în land of words brescia, nu mi-a trecut prin cap să mă înham la așa poan, să vă insult eu, nici pomeneală, așa că o să vă cânt la chitară o canțonetă... ușor, doar la urechile voastre nobile... vă respect prea mult, iar ca să vă trezesc așa, prea devreme, cu noaptea în cap, nu se cade. abia de luni... când ne vom reliefa de tot întorcându-ne din nou în oraș, adică atunci când ne vom reveni și revedea, vă voi saluta și eu,... dar până atunci lăsați-mă și voi în pacea asta ultimă..., în nevacanța mea, că-mi văd ditamai concediul pe ducă! . o povestioară spune-v-aș acum, ca să vă reînvigorați după lunga permisie de sărbători. să vă spun acum despre capoddano, care tocmai a fost, 31 decembrie-1 ianuarie. luar-ar naiba să-l ia, că nu a fost și el mai lung, decât la cei care-au știut să-l continue ca lumea... . eu sunt il capitano vandros..., iar voi, îmi dați rapoarte..., musai în scris, după ce-l veți primi pe acest poan, raportul meu. subiectul prozișoarei, poanului fiecăruia dintre noi? capoddano, am mai spus. de la 21,00 seara pe 31.12.2018 până pe le 6,00 dimineața pe 01.01.2019. timp inițial fast, compromis deseori și devenit post factum nefast, ați spune. nu vă așteptați la cine știe ce dezvăluiri... nu dezvălui nimic. doar complic. eram la brescia în vremea asta. acasă la mine. . ce găsiți voi fenomenal în petrecerea unui capoddano, mie mi se pare cât se poa' de natural. eram voios și eu, îl invitasem la mine pe amicul totto cutugno. este un bărbat cu adevărat italian, un om infinit... băusem până pe la 21,20, apoi el o ștersese cu trenul la torino, având o întâlnire de taină. . așa că am rămas eu și familia. pe soția mea o cheamă patricia. a venit să mă pupe. când tastam. să vă spun ce vorbeam aici, în living... . - uite-acolo! mi-arată patricia pe geam. acum termină ăștia noul bloc german, să mor eu!... - mami, dar de ce vorbești așa? întreabă dulce fiul nostru, roberto (el are nouăsprezece ani, dar n-a terminat încă liceul. pleacă în curând cu prietenii săi, se îmbracă iute și iese). - dar ce-i acolo, foc pe acoperiș? o întreb eu pe soție. - nu, fac smoală. zice patricia. mă sărută. suntem acum singuri... - s-au apucat muncitorii aceia ”romeni” din nou de stricat orașul. îl lungesc cu nu știu câte blocuri în plus. - ai dreptate, iubito! nu se mai satură afaceriștii înțeleși cu primarul giordano... de construit. - afacere strong cu imobiliarele astea noi... o să ne înghesuie mai rău decât pe sardele... - blocul din față ne-a obturat aproape tot răsăritul soarelui. o să ne pună saramură, bulion... să plecăm, să plecăm de-aici!... cumpărăm altă vilă, în sicilia, calabria, că s-au ieftinit pe acolo..., îi spun eu de nu știu când patriciei, dar ea nu vrea. - cu serviciul ce facem? îmi răspunde ea în mod stereotip. . petrecem amândoi ce petrecem de capoddano, mâncăm și noi felurile preparate făcute de patricia, dragostea mea. am renunțat amândoi la carne. eu m-am ocupat din timp să prepar anghila. a fost la marinat două săptămâni. de dimineață am preparat-o cu grijă... terminăm cina. a fost puțin diferită. o petardă peste șosea. alta. și din nou alta. deodată o întreb pe patricia, uitându-mă pe rai duo. - ce mișto concert. ce fain cântă eros ramazzotti, l-aș asculta până mâine dimineața... e încă vreo nouă și ceva, patricia, nu? capoddano ăsta tot se lasă așteptat, nu-i așa, iubito? - da` de unde, acum bate ceasul... - cum? ce fel? ce se-aude pe-afară? ce i-a apucat pe romeni? - dar vandros, este revelionul! hai, șampania! ia și paharele, îmi spune patricia. - nu se poate... na, că am și scăpat un pahar de cristal... da, ai dreptate, e aproape douăsprezece... nici n-am observat cum a trecut vremea... la mulți ani, hai să cântăm! nu ne mai bucură tot ce vine din fața vilei noastre: zgomote grosolane, bubuieli, lumini orbitoare, jerbe de artificii viu colorate pe cer. tinerii ăștia romeni sunt sălbatici. stăm pe terasă. ciocnim rapid paharele. pe urmă intrăm în salon... mai dau și telefoane către rude. patricia vrea să strângă unele lucruri în rucasacul cel mare, cel roșu cu negru, să plecăm în alpi. o opresc. îi garantez că dimineață rezolvăm noi cumva. - acum încep romeni ăștia să ne spargă geamurile. muncitorii, zic, vecinii noștri... ce-o să mai dormim de capoddano!... băga-i-aș în dracii lor, că au și niște invitați, ca vai de lume, care mai de care mai iute la mânie. și se tot ceartă toți cu șeful lor, ”nebunul” de marcello, cum îi spun ei, ca să le mai aducă vin italian și bere nemțească... îi reproșează că a ascuns-o. - ba acum - îmi zice patricia, care-i cu zece ani mai tânără și aude mai bine decât mine - acești romeni petrec splendissimo... cu nebunele alea de putane, chemate pe mobil între timp... iar noi, iubitule, avem tren dis-de-dimineață... cine mai poa' să doarmă acum? uite, băiatul nostru, roberto, a dormit ieri pe rupte, toată după-amiaza. nici nu-mi vine s-o duc pe balansoarul de pe terasă pe sabrina... pis-pis-pis, ia uită-te la ei, puișorii! n-au închis ochii până acum... mi-e teamă să nu uite roberto să le pună lapte și cronțănele în fiecare zi... - ce să facem? lasă că îți arăt eu ce-o să facem! dacă nu-i alungăm noi pe la casele lor pe vecinii din față!... să-l sun eu pe alfredo tusconi, locțiitorul meu de la secția de carabinieri... cât sunt în concediu... să vezi, patricia, se rezolvă imediat... -nu, dragul meu, iartă-i, sunt tineri, auzi ce frumos cântă acești romeni! cântau mai frumos de 1 decembrie. mai ții minte. lucrau și cântau... așa-mi place! făcu patricia și lăsai mobilul. apoi patricia și-a dat jos rochia turcoaz de seară, jartierele, sutienul... . dar și tâmpiții ăia din față nu s-au lăsat până pe la ora 6,00, când or fi adormit și ei îmbrățișați și în propria vomă tolăniți. ba tropote de copite pe la ultimele două etaje finalizate deja, ba sticle sparte, ba reîmpăcări plebee, ba urlete vesele, când au plecat toate... invitatele lor, baga-i-aș în capoddano lor... iar dimineață am făcut și eu ochi după numai o oră de somn. bine că a reușit patricia mai mult, vreo patru ore și s-a urcat la volan. am plecat cu barba... mai albită, nerasă de trei zile, înspre alpi, numai să plec odată!... parcă aveam întâlnire sus la o cabană cu hannibal. și trebuia să beau cu elefanții... măcar așa, să petrec și eu cu punii, nu cu tinerii romeni... din fața vilei noastre. bine că se cară la început de ferbruarie, că termină blocul german. să mă fi văzut pe mine, dragi camarazi cititori, il capitano vandros, cu pungi la ochi, semănam chiar cu un bandit... sau cu un căpitan de pirați...