Stigmatizarea ca deținut Covid-19, la Pipera

Eu sunt un om vindecat sau zombificat, nu mai știu, vindecatul zombificat la regim, după regim, cred că mi se spune. O să trăiesc în mod liber, vindecat pe de-a-ntregul după căderea regimului proBr. Până una alta sunt un supraviețuitor, ce-a ieșit totuși și vătămat mai ales sufletește dintr-un container-salon medical. Și eu am fost în spitalul modular de Covid 19 din Pipera. Toți ieșeau vii din acest spital. Trupește vii. Sufletește ieșeau schingiuiți cei care nu se vaccinaseră încă, însă ca austriecilor li se arătase bau-baul obligativității vaccinării, mai ales dacă ar fi văzut spitalul Covid-19, adicătelea... închisoarea colectivă în vremuri de mare "epidemie", de "totul pentru țară". Scria pe noi înșine "Închisoare". Miroseam a deținuți. Nu era voie să fim vizitați. Să nu dăm mai departe un aer infectat. Și mi-am oprit rudele să vină la mine. Am mâncat tot ce mi-a dat statul la caserolă, în zori, la prânz și seara. Și mult pe deasupra. Din norocul meu chior, că nimerisem c-un coleg aprovizionat cu mâncare aproape zi de zi, generos. De ce? Mâncarea de spital modular era adusă din altă parte. Făcea drumuri să ajungă la noi. Era poate ceva caritabil, dar totuși cred că a intrat la sfârșit pe lista cu plățile, de onorat prin serviciu, ca asigurat. Mâncare nesărată, apoi cu sare, spre sfârșitul unei damnări aproape totale, cu lipsire de drepturi civice. Nici nu aveam de gând să fug, ori să țip pe hol, ca unii ce începuseră să înnebunească. Și din cauza singurătății, și din alte pricini, poate a neînțelegerilor ivite, unii vecini de hol au clacat psihic, exact ca deținuții. Numai că ei tot strigau noaptea, ieșiți să reclame serviciile proaste și privarea de libertate. Mă gândesc la faptul că la unii chiar nu avea cine să vină, în vizită. Celui venit înainte de eliberarea mea i-am lăsat eu încărcător de mobil! Nu avusese timp să-l ia și nimeni nu avea să-l viziteze, din frică, sau din cauza marii depărtări, a îmbolnăvirilor ce se tot extindeau prin octombrie 2021 în București și Ilfov. Apărea tura de noapte, trupa de șoc a infirmierelor, asistentelor să-l lege și să-l sedeze pe cel care nu mai rezista psihic. Exact ca la spitalul de psihiatrie se întâmpla uneori și într-un spital Covid-19. Mă certasem cu soția, ce mă voise acasă, deși nu mă vindecasem opt zile la domiciliu, cu tratament insuficient, izolat complet. Iar medicul de familie mă rugase să chem o ambulanță și să fac investigații. 10-15% îmi fuseseră afectați plămânii. De la Covid-19, Delta, stând acasă, cu tratament serios, prescris, dar insuficient. Alesesem dintr-o nebunie, sau din mult curaj, la modul stoic, spitalul. Ia să văd și eu ce mă așteaptă, căci nu voiam să îmbolnăvesc pe nimeni, voiam plămâni din nou curați. Știam că am de mic anumite probleme respiratorii. Aveam pulsometru nou acasă. Și aparat nemțesc de inhalații cu dexametazonă. Ca stoic și creștin, alesesem tratamentul spitalicesc complet, nu servicii ambulatorii, nu antibiotice prostești la domiciliu. Nu voiam să fiu surprins într-o lungă noapte de furtuna de ciorchine. De-un an și ceva, eu nu mai mâncasem carne. Din cauza slăbirii zilnice, cauzată de Covid-19, în forma (varianta) Delta, am mâncat iarăși carne. Covidul e ca o tenie invizibilă. Pe tata, în decembrie 2020 Covid-19 Alpha îl dslăbise 15 kilograme. O lună și ceva a stat la pat. Oasele cu zgârci, pieliță, cărniță, crenvurștii din caserolă mi-erau deja resturi inutile: le dădeam la pisici. Printre containere (saloane duble), dincolo de geam, erau multe feline libere. În ploaie, pe soare, ziua și noaptea. Pisicile Piperei sunt foarte comunicative. Erau trei roșcovani, tigrați. Și alții începuseră să mai apară, dacă vadul devenise bun odată cu redeschiderea spitalului, inaugurat și de madam Firea, dar ocupat fool abia acum, la începutul toamnei lui 2021. Toți pacienții piperiști invidiam felinele dezinvolte, prietenoase pentru libertatea de mișcare în oraș. Mai am și acum pe undeva, la acte, documentul atât de așteptat al ieșirii mele din arestul Piperei, pot dovedi oricând faptul că nu scria la externare "tratat", "vindecat". Ceva de ordinul fantasticului straniu scria în el. Scria pe externări "Confirmați" — atinși de molimă, vii-morți, sau morți-vii. "De nevindecat" ne credeau și guvernanții. Luați în evidență și pe viitor, de-un sistem izolaționist radical, ce nu-și uita așa de ușor mușteriii recalcitranți, ori pe cei păcăliți să se înțepe din timp în timp (după șase luni de la vaccinare si ei erau declarați tot "nevaccinați"). Scria pe foile făcute cu greu pe calculatorul bazei medicilor și asistentelor din Spitalul Pipera (o prelungire a spitalului Victor Babeș) "confirmat (pentru totdeauna) cu Covid-19". Un ales cu boala era un cioban mioritic ales cu soarta ingrată, după regim! Nu puteai scăpa social ușor de acest stigmat medical paneuropean și poate mondial, trecut și într-un certificat verde electronic, pentru că, deși spitalizat, tu hotărai ceva, că nu voiai să te vaccinezi și reacționai. Mai reacționai, dar dacă nu îi ascultai deloc, atunci deveneai o amenințare mai mare pentru societatea simandicoasă UE. Asta ești și astăzi, internule din mijlocul pandemiei, prizonierule al regimului dezumanizării UE! Nu știu alții de pe Glob cum au fost, dar toți idioții care au făcut voia proBr și a SUA, cu toată Big Pharma lor împuțiță sunt încă într-o culpabilitate permanență, deoarece nu au acționat constituțional deloc, ci numai abuziv, mai ales prin vaccinarea persoanelor fragile, a celor instituționalizate, a celor care au și avut de suferit sau mai suferă și în prezent. Eu am purtat mască la serviciu. Familia mea a purtat mască. Și bine am făcut mereu în perioadele acelea infernale. Copii noștri au adus Covid-19 Delta, din clasele lor. Ni l-au pasat. Nu l-am dat noi mai departe. Nu era vorba de o punere reală în libertate, după lunga spitalizare, la Pipera. Nu era o decizie a cuiva că am scăpat de flagelul Covid-19. Nimeni nu-și asuma rolul de vindecător. Dumnezeu cu mila! Și... acasă. Nu era nicio speranță de îndreptare. Puteam fi recidivist oricând, mai ales că intrasem în polemică, zic eu constructivă, cu medicii vizavi de... posibila vaccinare viitoare. Apropo, până să treacă trei-șase luni după externarwa mea din spitalul modular Covid-19 Pipera, s-a topit și Omicronul mondial în toate gripele și virozele lumii. Așadar Covid-19 a dispărut definitiv, cu ajutorul bolnavilor și morților Africii de Sud, a întregii Africi, a tuturor jertfelor de pe Glob și a îmbolnăvirilor propagate, a imunizării trupurilor speciei umane, în mod natural, prin combinarea ramificațiilor Sarscovdoi-ului. Grație bunului Dumnezeu! Nu grație omului nou, nu vaccinărilor pulilor! Brațe vânjoase înțepate, la televizor, la dracu', voi n-ați ajutat la nimic, decât la stingerea prin vaccinare a unor vieți care nu s-ar fi stins. Acest lucru obișnuit, că eu am rămas "confirmat cu Covid-19", bun pușcăriaș al spitalului modular din Pipera, din octombrie 2021 pana astăzi, 14 septembrie 2023, ziua Înălțării Sfintei Cruci, înseamnă totuși stigmatizarea mea continuă și a tuturor celor care (nu) avem încredere în sistemul medical din UE. Cadrele noastre românești medicale sunt de lăudat pentru tot ceea ce a făcut pentru pacienți pe timpul ravagiilor cu Alpha și Delta. Regimul spitalicesc-polițienesc devenit atunci panopticum lărgit social, până și prin poliția internetului, nu este de lăudat. "Confirmare" a maladiei Covid-19, dar neputință să afirmi că s-a efectuat tratamentul complet pentru vindecare totală, asta scria pe brățara mea, pe care am mai păstrat-o vreo două luni, la mâna stângă, ca să-mi aducă aminte de acea lume birocratică josnică, exact ca în "Castelul" lui Franz Kafka. Eliquis mi s-a prescris să mai iau încă două-trei săptămâni, după externare. Iar eu am mai luat patru săptămâni, adică o lună, chit că pastilele costau mult. Apnee, slăbire a mușchilor dorsali (la umeri), mărire a burții, dereglare intestinală oribilă am avut. Cred că și un fel de Post Covid, încă jumătate de an. Probleme neuro, de credeam că mă sufocam ori că imi vor sta inima ori oxigenarea plămânilor. Și am făcut Omicron în august 2022, care m-a liniștit, m-a convins că drama lumii cu Covid-19 s-a încheiat definitiv. Ceea ce scriu aici este și jurnal de îmbolnăvit și tratat, vindecat de Covid-19, dar și proză autobiografică. Laud pe medicii români. Nu-i laud pe medicii "transfrontalieri" ce au recomandat și mai recomandă încă și astăzi ARN mesager ca pe-o bună soluție de "imunizare" colectivă, în orice stat din lume. Este o imunizare insuficientă, numai umorală, de suprafață! Nu laud deloc nici faptul că armatele europene, oamenii de stat nu prea mai sunt interesate de un întreg an de soluționarea cât mai rapidă și cu orice preț a conflictului din Ucraina, o altă molimă pornită în lume, de la Moscova, dar care îi afectează mult pe occidentali. Ceea ce am scris este și de domeniul fantastic, pentru mulți dintre cititorii care nu înțeleg și dacă le explici sincer cum stau lucrurile, la modul realist-psihologic. Pentru aceștia povestirea mea este simplă literatură de anticipație, basm, legendă. Să-i lăsăm să creadă acest lucru. Nu s-au trezit. Ei sunt niște dezobișnuiți, din marea Dezobișnuire occidentală, începută din ianuarie 2021, odată cu vaccinările experimentale asupra speciei umane, care vor duce undeva, în miezul Science Ficționalului, al unei pseudoștiințe-retorici antiliterare.