CD în așteptarea administratorului (1 - 2)

I Sașa Tanassi se răsucea prin pat în seara zilei de 20.11.2011 să afle cine îi stricase laptopul. Camera sa și a celorlați trei colegi este la etaj, sala 4 a internatului. Lucky Bad, de când e oripilat și vrăjit de Niciol din Băicoi, nu mai verifică precum în anii trecuți buna orânduială a lucrurilor. Șosetele lui Ser și ale lui Spam pot să odihnească și nespălate pe calorifer, tricourile lui Sașa Tanassi sunt dosite după dulap în așteptarea salvatoarei degradări totale, a unui chibrit ori a unei mâini milostive dar cicălitoare de femeie care nu mai vine... Camera 6 de la sala 4 este ca orice cameră studențească. Are și ea câteva postere lipite și pe dulap, și pe doi pereți. O masă, două scaune, un mic birou unde cei trei mușchetari, cu Sașa Tanassi patru, nu-și fac aproape niciodată conspecte, referate, lucrări, ci se-nghesuie la calculator. Atunci când apare la braț cu Lucky Bad prietena sa Niciol, câte unul dintre ceilalți mușchetari sare ca ars, crezând că ar fi administratorul, ori un trimis de sus, ori de jos, venit să constate cum este utilizat Giocariciul, cum îi spun tuspatru calculatorului. De când glasul feminin al administratorului răsuna spart de la parterul internatului, celor patru crai din vatră li se crease o reacție ciudată: săreau de pe scaunul cu spătar roșu, din fața biroului și a calculatorului. Erau imediat la ușă, o deschideau ușor. Administratorul intra în jumătate de minut și constata dacă toate sunt la locul lor. Uitându-se și pe ecran, constata că băieții nu jucau, nu se uitau la prostii, nu stăteau spânzurați de ștreangul calculatorului, privind ultimele apariții angelice ale unei naiade de prin Ferentari sau Colentina... Administratorul era tipul cel mai OK de administrator, doar dacă la fața locului nu se găsea nimic înjositor, nimic aruncat pe jos, nicio murdărie, nicio stricăciune la ușă, geamuri, dulap, pe suprafața mesei ori la birou. Tipicar administrator! Sașa Tanassi îi putea înghiți toate toanele. Dacă el, Sașa, nu se purta normal, atunci reajungea la centru, precum o rază nenorocoasă cu tendințe centrifuge. Tanassi era capul tuturor răutăților sau a... bunăciunilor, începând de la rulade, acadele, dropsuri, jeleuri, sfârșind cu bomboane Rafaello, din care mai gustau boscorodind ca două babe Spam cu Ser. Unul cu dinții încălecați, stricați, celălalt cu dantura sa de cal, fornăiți, sâsâiți de parcă nimic nu le-ar mai conveni. Aceștia doi aveau împreună vreo trei metri șaptezeci; unul în cârca celuilalt ar fi avut șanse să intre și pe geam, dacă n-ar fi suferit ambii de ecofobie, adică de frica rămânerii și pentru o secundă de unul singur în vreo cameră. Așa că nu prea evadau în Bucureștiul făgăduințelor și puteau fi văzuți aproape numai împreună. Preferau să joace pe pedepse, nu ca doi Mutulică, macaua, toci, șeptică, război. Uneori și pocker ori șaișase, trăgând cu ochiul la aventura lui Lucky Bad cu Niciol, sau la ce mai făcea Samantha de Sașa Tanassi. Ei erau de la țară, Spam dintr-un sătuc al Teleormanului, băltăreț, din neam de pescari, iar Ser de pe lângă Bârlad, cu părinții stabiliți de vreo cinci ani în Galați. Sașa își aflase laptopul într-o stare jalnică. Nici Fanness, nici Moluscă, nici Pițucă, nici Tengheț – pe care-i chema deseori în cameră, câte o dimineață întreagă aici, cu scutire medicală ori fără – nu mărturisiseră c-ar fi umblat cu acest laptop HP destul de performant, având instalate pe el și Windows 7, și Word 2011, și un antivirus redutabil. Intrarea în cămin fusese deviată. Nu se mai putea pătrunde din cauza lucrării-n șantier pe vechea poartă principală, învecinată cu alte multe intrări: direct în arena tenisului, în pepenierele de fotbaliști și îndeosebi în Colosseumul bucureștean abia inaugurat la începutul acestei toamne, pe data de 6 septembrie, când cocoșii druizilor nu doar călcaseră foarte pintenați lăsându-și urme de crampoane, ci scormoniseră în lung și-n lat gazonul foarte prost, de parcă s-ar fi năpustit cu sălbăticie yankee după găinile indigene. Îl scormoniseră și găinile, dar prea puțin în comarație cu cocoșii. Dacă mai apărea și cocoșelul luptător al lui Karim Benzema ar fi fost tragedie printre găinile tricolore, însă ne-au cruțat, deși erau mai cu moț. Iar noi fugeam de ei de parcă am fi tulit-o prin găuri de șarpe din fața satârului, fierberii și a jumulirii. De-aia am fost numiți și găozari de găozarul șef național, care tocmai a împlinit o frumoasă vârstă, 60 de ani și l-a atacat pe alt șef găozar expirat, parcă de 90 de ani. Sașa Tanassi pătrunsese la două dintre partidele ce se anunțau deja ca pierdute, ale echipelor noastre de club. Pe gratis, pentru că oricum n-avea sens să mai stăm și-n această lungă toamnă prin Europa; venise împreună cu Măndița Maryland și cu Ancuța Culmea-Poeții și se crucise cât de prost putuse să joace echipa militară, așa cum sunt obișnuiți fanii acesteia să vadă mai mult scăderi energetice, absorbiri inexplicabile de puteri, căscaturi, gâfâieli, picări KO fără niciun fault, rățoiri de tip Hagi-Rădoi la arbitri... Măndița mânca semințe de zor în tribuna cea ieftină și le scuipa pe capetele celor din față. Dădea tonul la strigătele cele mai scabroase, împotriva echipei din străinătate, vizitatoare. Dar când au venit și Macaboii ăia care le dăduseră roș-albaștrilor bătaie la fundulețele goale prin Tel_Aviz, atunci Ancuța Culmea-Poeții, cu gabaritul său impresionant, s-a aruncat peste cei din față zdrobindu-le membrele și sucindu-le gâturile... Înscrisese Tănase, explodase bomba sexi a lui Cristi Tănase, dintr-un șut năprasnic de la 25 de metri, în colțul lung al porții. Sașa Tanassi, culmea nepoetică, nu s-a bucurat, ci a urlat de necaz, cum să bată echipa roș-albastră (de fapt galben lămâie stoarsă) și să nu fi învins Rapidul, cu vreo două săptămâni înainte?! De ce PSV suflase atât de ușor avantajul Rapidului, primul gol dat de Alexa, iar echipa soldățoilor unui autor de balade, a unui pretins Mecena pelerin pe la Athos să izbândească așa ușor ceea ce nu mai credea nimeni, umilirea unor Macaboi? - Nu fi oaie cu șorici! I-au spus Măndița și Ancuța lui Sașa Tanassi. A înscris tizul tău și tu faci crize de nervi... Păi voiai să se termine anul și pe Național Arena să nu bată nicio echipă, dacă cei de la națională oricum n-au făcut nimic, rămânând cu bagajele acasă, fără dreptul de-a juca la campionatul din 2012? - Tocmai de-asta venisem pe stadion, să le port numai ghinion steliștilor, să zic niște vrăji cabalistice și să-i înviez pe frații Macaboi, să-i văd străpunși de coarnele lor și ale arbitrilor subiectivi pe plângăreții antrenați de-un neica nimeni, Ilie Stam. - Du-te, frate, ușchi de-aici! I-a urlat în urechi Ancuța, înfocată ca toată galeria, aprinsă toată văzând răzbunarea neașteptată a steliștilor, că le-o dăduseră în Plasăsteluța pe cocoașă, cu scor de maidan, 5-0. Iar aici: 3-1! După cinci boabe, să te asiguri cu două boabe diferență, tot e ceva în UEFA. Și Ancuța chiar l-a expediat pe Sașa afară, după gratiile porții Național Arenei, forțându-l să se-ntoarcă în acea seară mai repede în cameră. În seara precedentă, pe 19.11.2011, în camera 6 de pe sala 4 au mai pătruns două specimene dubioase. Chemați în internat de Niciol, ei s-au uitat la filme noi pe laptopul lui Tanassi. Drept să vă spun, Sașa Tanassi se află de-o săptămână în epoca de promovare a pixurilor împopoțănate cu maimuțoi, care pot scrie și două deodată, dacă știi cum să le ții... Păcat c-a lăsat-o mai moale cu perceperea unei taxe pe laptop, în funcție de folosirea internetului de către persoane cvasinecunoscute. I-au dat Gurbă de Chitila și Arbrușin din Rahova două pungi cu batoane de la gustare, iar el le-a replicat, vrând să scape ușor: - Uitați, puteți să luați Giocariciul, vă uitați până mâine dimineață, rezistă mult, știm noi ăștia... Dar laptopul abia cumpărat de mine nu-i deloc de fețele voastre, triste figuri! - Dă-ne HP-ul, dă-ni-l și-ți jurăm că ziua te îmbrăcăm, te încălțăm, îți dăm din porțiile noastre la cantină, te spălăm la duș, te pieptănăm, te radem (serviciu complet, nu ca la morți, că noi nu amenințăm pe nimeni, ci ne rugăm insistent să ni se dea în schimb ceva!). - Nu, frate! Nu-ți dau laptopul, pace bună. Și jur că mă culc, în momentul ăsta! - Ei bine, ia gustă din paharul ăsta. E fain? - Beton! Răspunse deja puțin amețit Tănase, cam profan în materie de băuturi spirtoase contrafăcute. - Unde-i Coșoa, unde-i Geroșa, unde-i Mitrache să ne vadă? - Unde să fie și ei, se veselesc în weekend, ce să facă, săracii! Oricum au primit preaviz de exmatriculare. Cică nu mai au cum să participle la paranghelii, e ordin să nu se audă nici musca în camera lor. - Dar pe coridoare încă li se aude vocea. Se descarcă verbal, enervând în schimb pe mulți alții. - Atunci aduceți-i și pe ei aici, la mine. Sașa Tanassi a băut ce-a băut, cert e că în dimineața zilei de 20.11. 2011 femeia de serviciu, doamna Getuța Scarface, a găsit în camera 2 de la parter a lui Coșoa, Geroșa și Mitrache, sub patul lui Coșoa, un laptop nou-nouț HP. Zăcea într-o vomă prospătă. - Oare cum am ajuns în transă până la ei azi-noapte? Tanassi se aștepta la ce ar fi fost mai rău. O plecare de-aici, la mijlocul toamnei, o întoarcere în cămin, printre acei pervertiți, într-un an terminal, ar echivala c-o ultimă posibilă decădere morală, ori chiar psihică, cu o revizitare în clădirea cea... nouă, din fața pieței Berceni. Pe bună dreptate, Sașa stătea nedumerit în fața laptopului care i se stricase. Nu mai reușise să scoată nici CD-ul băgat în el. Pe el pusese toate pozele făcute de el, în ultimii ani școlari. Și documentele compromițătoare, găsite chiar de el, pe la colegi, pedagogi, profesori etc. Erau poze cu administratorul, cu moderatorul sau consilierul responsabil și cu imaginea instituției, cu șeful catedrei de Poezie, cu șefa catedrei de Exacte, cu toți nătăfleții de profi actuali ori foști. - Să-l duc în oraș la reparat, ori la Sile Iodiță informaticianul liceului? Iată dilema cea mai mare. Și-a adus aminte că administratorul, deși nu mai este deloc prea tânăr, ba chiar pare bătrân, este interesat de scandaluri și răfuieli, mai ales cu membrii sau userii obișnuiți ai oricărui consiliu profesoral. Numai cu aceia din consiliul de administrație se are cică bine. Dar poate și acolo e putred mărul! I-a dat un pumn pe lateral HP-ului, a scos CD-ul și s-a dus glonț la administrator. II. Dacă ar fi văzut dintr-un elicopter, patrulaterul edificiului unde-i și internatul ar apărea involt, alungit, înfoiat, aducând foarte mult cu aripile, pieptul și coada unei mari păsări roșcate, care se zgribulește ori se înfoaie ca să zboare chiar din Bărăganul plicticos al acestui sfârșit de toamnă, înspre depărtările mai bune, mai ospitaliere. Nu-i o clădire obișnuită, ci un palat, un mititel castel uitat neîncadrat în patrimoniu, chiar și în mileniul al treilea. Este aidoma unei formațiuni deluroase foarte abrupte, neîntreruptă, c-o vale adâncă dreptunghiulară în interior. Dacă ne-am apleca mai mult ochii, survolând deasupra impozantului său pod, am avea puțin nostalgia castelelor din Renania-Westfalia, ori a cabanelor din Alpi. Palatul a fost proiectat și construit după o îmbinare de stiluri, de către arhitecții occidentali care făcuseră din Bucureștiul de dinaintea primului război, în epoca influenței germane și austro-ungare, o citadelă a clădirilor gigantice; prevăzut c-un gât văruit în alb cam de aproximativ cinsprezece-douăzeci de metri, hornul imens al cantinei-lebădă din cărămidă se înalță mut, păscând de zor din iarba înaltă și brumată, din trunchiurile cilindrice ale copacilor decojiți, apoi tăiați cu drujba de către muncitori. Din ciocul cu margini negre se strecoară până departe, în prima parte a zilei până la începerea vacanței de iarnă ori a celei de vară un abur apetisant de la marea bucătărie a cantinei cu nouă coloane. Aburul și fumul atrag din împrejurimi, mai ales de prin lacurile Floreasca și Tei, de pe la mănăstirea Plumbuita ori din câmpia tot mai urbanizată dinspre Voluntari, tot felul de păsări: de la mierle, pițigoi, scatii, porumbei, până la coțofene, corbi, stăncuțe, codobaturi. Câteodată și câte o ciocănitoare își caută hrana, sau înjgheabă la vreo doi metri deasupra parcului un cuib din care zbiară un pui ori mai mulți, cu pliscurile cât șurile. Cina este gătită și ea la ora prânzului, iar pe seară e doar reîncălzită și servită. Bineînțeles, sub un tavan-podea a acestui înalt acoperiș nou-nouț împărțit în patru latiuri perpendiculare două câte două, refăcut la fel ca acum un veac, din țigle roșii, semănând c-o ramă cu șarpante de șapte metri ale unui tablou, căci în mijloc e curtea interioară, cu brazi, mesteceni, sălcii, tuia. Cine are curiozitatea să deschidă hărțile Bucureștiului din 2011 de pe internet, va avea surpriza să observe că numai fațada acestui patrulater mai este de-un ocru spălăcit de ploi, ca pe timpul regimului comunist, când în internat erau peste patru sute de suflete, azi fiind cazate doar vreo sută și ceva. Pereții exteriori ai clădirii ce-a fost construită acum peste un secol sunt fie doar tencuiți cu ciment, fără niciun strat de var, fie străpunși de tije lungi de fier, ca un adevărat arici – pentru că necesită și restaurare, mai ales înspre șoseaua pe unde circulă un troleibuz și un autobuz. Sașa Tanassi stătea ba în acest internat, ba într-un centru de plasament foarte cochet. Acolo primise geaca de motociclist, cu alb, negru și roșu, ori pantofii de sport Adidas originali. Cocoloșit acolo-n centru, pe la internat și la orele de curs avea cu totul alte manifestări. În ultimul timp se înălțase, ajunsese la 1,75 m. Parcă nu mai era o așchimodie ca-n primii ani de liceu. Făcuse la centru și test de inteligență: un IQ cam scăzut, la limita normalității, 80. Însă o minte destul de inventivă, o imaginație de tip magic. Aceasta nu-i un lucru de laudă în domeniul științific. Un adolescent, aproape major, prin raportarea sa încă magică la realitate, este ca un gâscan sălbatic neobișnuit să zboare, condamnat să înghețe, fără niciun avânt nereușind să facă față provocărilor. Dacă n-ar fi avut un mare defect nativ, ca toți colegii săi din vatră, Sașa n-ar fi pupat acest trai pe vătrai. Dar în interiorul său, deși voia să pară un neînțeles, un recalcitrant, Sașa tânjea după o afecțiune pierdută din leagăn, după o prietenie adevărată, după ochi migdalați și chip ca de ceară. Se uitase mult la boiul acestei Fizi adorată de el și „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Îi spuse într-o clipă de derută expansivă a afectivității acestei fete cu chipul strălucitor, grecoaică sprâncenată, de care totuși se ferea permanent, ca de-un tabu: - Mămico, te iubesc!... Ea a râs acum doi ani de Sașa. L-a luat drept retardat. Cum să fie făcută „mămică”?! - Dar cum îți permiți Tanassi să mă numești așa, ce am îmbătrânit, ori ai chiorât și nu vezi cât sunt de tânără, de frumoasă? - Te văd ca pe-o parteneră de nebunii. - Nesimțitule! Nu ai nicio jenă, după câte văd. Unde-ți sunt cei șapte ani de-acasă? - I-am uitat pe masă, după ce-au plecat musafirii. Hai nu vii acolo, Flavia, ca să mi-i dăruiești? Sincronizat prea rapid cu orice mod trabaduresc ori manelist de-a agăța o pipiță, dat fiind și faptul că în centru avusese oricând de ales, dar se ferise să aibă măcar o prietenă, Sașa putea să întoarcă subtil vorba. Devenea uneori interesant și pentru colega sa de clasă Fizi, însă de cele mai multe ori i se păruse acesteia un tip inhibat, nesociabil, trăznit. Sașa Tanassi nu era preocupat să ia note mari, precum Ancuța Culmea-Poeții, nici să fie as doar la materiile preferate, la engleză ori franceză ca Dorina Alcea. Pe aceasta din urmă, de-o fire la fel de retractilă ca a sa de până la paisprezece ani, o studiase de când intraseră în aceeași clasă, la specialitatea limbi străine. Timidă ca și el, mulți profesori nu se prindeau ce memorie avea, ținând-o mai întâi în note mici, până când într-o bună zi, poate pe la vreo oră deschisă, constatau brusc faptul că se implica foarte tare, ca o sufletistă și dădea răspunsuri imediate, fără tracul asistenței la oră. Așa era și Tanassi: elev certăreț, dificil de obicei, putea să se mobilizeze dintr-un foc, mai ales dacă visa la o îndreptare nesperată de medie. La matematică însă a fost și Tanassi un elev model. Nu era de olimpiade, nu era prea spectaculos în demonstrații, însă profa îi aprecia impetuozitatea de la tablă, unde se dovedea și puțin sofist, glumind la exercițiile mai nasoale. Sașa Tanassi părea și altor profesori un Pan, pentru că avea darul de-a se strecura pe sub pielea oricărei ființe mature. Apoi se convingeau că umblă cu păcălitorul, că e mai leneș decât orice leneș pe care și l-ar fi putut imagina. Dezordonat, nechibzuit, mâncău (îi lua colegului de bancă gustarea direct din bancă), Sașa Tanassi știa să se facă elevul și colegul cel mai insuportabil. Avea perioadele sale când mai își revenea cu învățatul, iar în altele, tot mai dese, se plângea dacă era ascultat că suferă de insomnie. Nu era adevărat. I-ar fi plăcut să doarmă până la masa de prânz, era târât uneori de către doamnele pedagog spre cantină. - Nu mai trageți de mine, că n-am închis niciun ochi toată noaptea. Sufăr de insomnie. Am și de la medic acest diagnostic. Nu vreau micul dejun. Vreau în pat! Erau scheme și scheme. Lâncezea uneori și visa cu ochii deschiși. Nu evada din trup. N-avea nici în clin, nici în mânecă vreo tangență cu levitația, telechinezia ori alte prostii, deși era un excelent maseur atât la centrul de unde provenea, cât și-n acest internat, în care i se solicitau de multe ori serviciile manuale. Tanassi era pragmatic. Voia în schimb bani. Să-i pape, să se dea mare făcând cinste cu cipsuri, ciocolată, bomboane, alune. Nu refuza niciun leu. „Pupă-l în bot și papă-i tot!” – asta era deviza sa în raport cu aproapele. Nu făcea rău, decât atunci când nu-și putea stăpâni firea prea aplecată spre cele materiale, ale nasului, ochiului, gândului. Râdea mustăcind de orice persoană care n-avea o haină mai acătări, un mobil scump, un laptop cum avea el. Nu prea se pricepea la TIC, la informatică. Unii de la alte clase erau și hackeri. Printr-o astfel de tâlhărie i se atacase în weekendul care tocmai a trecut laptopul și i se cracase printr-o cheie dovedită simplissimă programul de siguranță. Mai rămăsese o urmă din jaful colegial: CD-ul pe care pusese tot ce era important, inclusiv micul jurnal ținut de trei ani, povestirile fantastice scrise de el, niște poze și filmulețe compromițătoare la care se uita sadic din când în când, simțind că începe să aibă la mână pe cei care nu-l văzuseră mânuind un aparat micuț Pentax. Numai administratorul, nimeni altcineva decât administratorul putea fi omul interesat de tot ce strânsese cu grijă Sașa Tanassi, pentru că era tipul intrigantului, stăpân întrucâtva pe tot ce mișca în internat, având legături cu primăria de sector, cu tot felul de asociații, iar în ultima vreme și pe la inspectorat. Acest administrator, C.D., nu venise de mult timp în instituție. Lucrase într-un domeniu mai bine plătit. - De bine n-a plecat el de-acolo! Asta era concluzia pe care o trăsese Tanassi, auzind la ce leafă renunțase acesta, ca să se ocupe de foșgăiala din acest fost palat. Dacă ar fi tras niște sfori, acest administrator putea să dea afară din învățământ până și pe superiorii săi. Iar cheia dezlegării marilor enigme era în mâna ori sub nasul lui Tanassi. CD-ul său nu putuse fi copiat, avea sesiune închisă. De fapt hackerul nici nu ghicise ce treburi urâte sunt în el.