Un leac de adormit maturii și tinerii (2)

Lordul Vaj Mahar intrase în restaurantul Mju. Vremea era superbă. Vara aspira să se instaleze în oraș și în ultima decadă a lui septembrie 2011, să-și ia la chei Dâmbovița ca pe-o laviță sau ca pe-o mochetă lungă și încremenită. De la început, de cum trecu pragul, Lordul Vaj se întrebă ce semnificație o avea denumirea localului, poate era botezat după vreo veche sau mai nouă dinastie a împărăției chitailor. Atunci când se gândi că lui Marco Polo îi luase patru ani să ajungă până la chitai, automat vru să aibă și el o experiență aventuroasă, dispărând mai mulți ani din orizontul mărginit al amicilor săi, ca să nu-i mai pese de nimic, absolut de nimic. Iată mobilul intrării lui Vaj la Mju. Influențele amenajării interioare din Mju erau franțuzești și extrem orientale. Ca la un fel de mare lojă a Orientului, ori cum s-o chema prostia aceasta, văgăuna babalâcilor misogini, care nu admit decât membre inferioare și superioare printre ei, de-ale lor. Nu-i plăcea lui Vaj Bucureștiul. Și era obligat să stea un timp în această scârbavnică metropolă. Avea niște locuitori bicisnici – își dăduse seama numai când îi văzuse prin mijloacele de transport, tramvaie, autobuze, troleibuze, metrouri, înjurându-se, suduindu-i pe cerșetori, vociferând afumați. Unul în metrou, c-un fular vișiniu, scanda ca-n tribună: - Hai Rapidu’, hai Rapiiiiiiiidul, oleee, oleee! Porțile ni se deschid! Forza Rapid, forever! Lordul i-a replicat pe dată: - Stai, bă calm, că nici un rapid din România nu-i ca TGV-ul ori ca bolizii japonezi. Ce tot chemi rapidul, doar ești în metrou, omule! Dar boul acela înalt cu o coamă argintată continuă să strige în compartimentul de metrou până coborî: - Hai, Rapidu’! Pentru o singură dreptate, să învingă cel mai bun! Rapid, Rapid luptă dacă ne iubești, Rapid, Rapid, haide, hai Rapid Giulești! Odihnește-te în pace, maestre Adrian Păunescu! Cei din compartiment erau deja pregătiți să-l dea jos, dacă nu se dovedea adevărat fan, iute-n mișcări, derutându-i pe toți și dacă nu cobora la timp la Piața Victoriei. Prea se-ntrecuse cu gluma și-i jignea pe toți. Lordul îi văzuse atunci pe vreo trei dinamoviști grași, tunși zero și pe vreo cinci țigani steliști că se vorbiseră deja să-l arunce peste bord, dându-și mâinile prietenște numai ca să facă și ei împreună o faptă bună. Nu-l suportau, îi dispera când strigase: - Anunț toate javrele spurcate și pe toți aurolacii bețivi! Nici nu l-ați auzit pe Victor Socaciu, el cântă unul dintre cele mai frumoase imnuri din lume (a fost anunțat oficial al doilea imn după cel al Romei), compus de marele maestru al lojei vișinii, Adrian Păunescu. Dacă înjurați Rapidul, asta înseamnă că-l înjurați și pe maestrul Adrian Păunescu și-atunci o să vă ia pe toți gaia! Nu, mai bine vă duceți voi, aurolacilor, după canal, după stadionul ăla din Ghencea ca să suflați în pungă sau la groapa de gunoi din Ștefan cel Mare, ca să vă alerge hinghierii să vă castreze!!! - Se zice hingher, lepră rapidistă! – săriseră cei trei crai de cupă dinamovistă. - Ai spus ceva de Ghencea, de canal, de aurolaci, mâncați-aș inima, cretinule, te băgăm noi acolo, de unde-ai ieșit. Norocul fanului de la Rapid a fost c-a tulit-o... rapid pe ușa metroului, chiar când se închidea și bolidul o lua la sănătoasa. Victorie – pe toată linia – pentru club, pentru marele maestru Adrian moșu’ minune! Mai apucă să le strige celor opt vlăjgani – unii dintre ei erau de doi metri – rămași mofluji după geamuri în tren: - Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid! Nu-i echipă mai frumoasă și iubită ca Rapid!!! Moțu Pittiș, ce frumos cântai cu toți prietenii ceferiștilor: „Ole, ole, ole, oleee, Rapiiid, Rapid! Inima ce-n piept ne bate, la nevoie e un tun, cred într-o singură dreptate, să învingă cel mai bun!”, „Nu vă dați bătuți o clipă, învățați acest refren, imnul nostru de echipă, glasul roților de tren!” Eram atât de bun prieten cu acest fan rapidist, cu acest filantrop al clubului! Îl chema Mărgărit Giublegu, dar noi îl cunoșteam mai mult după porecla Bum Grant, ori Bumbișor, după boneta vișinie cu bumb grena, pe care o purta fie iarnă, fie vară, ca pe-o giubilică sacră. Voise în tinerețe să dinamiteze Podul Grant și de-aceea i se cam omisese numele de famili în raza cercului său extins de prietenii fani. Spuneam că Vaj, lordul cu fordul, a intrat la Mju. A trecut pe lângă o dracena cam săracă în frunziș, dar cu niște tije de vreo doi-trei metri, una dintre ele răzbâtând până-n colțul canatului ușii dinspre salonul Frence Cancan. Culorile nu erau stridente. Nici pomeneală de roșu, albastru, ci doar alb, crem, culoarea oului de rață la draperii, galben închis, mai multe nuanțe de maro – lemn scump, exotic, lemnăria meselor din bambus și din abanos. Să vă zic cum a fost când a intrat. Lordul își scoase tabachera, alese o țigară de foi de-o culoare stridentă, cu cercuri grena și filtru albastru. Nu-i plăcu acest cadru ambiental de cameră de hotel. Voia ceva crunt, un spațiu îndepărtat, care să-l zgârâie, să-l usture până-n ficați, pentru că știa ce făcuse, după ce nenea Mărgărit se dăduse jos pe peron la Victoriei. Eu îl știu pe Bum Grant, nu era prost, a căutat s-o zbugească pe scara rulantă, însă a mai dat pe gât o jumătate de votcă și s-a prăbușit pe la mijlocul ei. Altfel își pierdea urma prin parcul Kiseleff și intra la sigur într-un azil subteran, adică printre prietenașii unde-și ducea veacul de când intrase în mileniul trei, odată cu prăbușirea World Trade Center, ceea ce însemnase și prăbușirea sa, concedierea de la SNCFR. Dar, vezi bine, domnule procuror, că lorzii și camera ori loja lor nu dorm…, nu se culcă niciodată pe urechea-aceea, ci se anunță între ei… Vaj Mahar intrase la bănuieli de când auzise despre marele maestru Adrian Păunescu, apoi despre Moțu’ de Pittiș că muriseră. Stai puțin, că nebunu’ ăsta alcoolist din România ne deconspirase nouă secretele, ori ne-acuza că i-am lichidat pe doi maeștri din lojele astea controversate din țara oricărei cauze pierdute!... Vaj fusese trimis să detensioneze climatul ostil de-aici. Și când el, lordul cu mănuși albe, pătrunse în salonul Copacului Ucigaș de la Mju, eu stăteam și-l urmăream, că mi-am zis: trebuie să fie un client serios, poate m-aleg cu ceva!... Am văzut că nu voise deloc să-și lase geanta Copa & Cabana și basca de velur alb la garderobă. Când m-am apropiat de masa Lordului, să iau comanda, am văzut urme de sânge rapidist pe mănușa lui dreaptă. Sângele rapidist închegat nu-i oricum, nu-i grena, ci are culoarea vișinei putrede și uneori se face pământiu, maro cu pete albe, de mucegai. E o dovadă clară a provenienței lui telurice, a pământului traversat de locomotiva vieții! Tatăl meu Fănel Biduță, Dumnezeu să-l ierte, a fost ceferist din tată-n fiu, carevasăzică rapidist din 1923…, iar în bătăliile de la atelierele Grivița murise străbunicul! - Și spune-mi, Geroșene! Replică pe dată procurorul. L-ai văzut pe Lord că ascunde mănușile, punându-le direct în sacoul alb imaculat, zici. Apoi te-ai dus la bucătărie să lași comanda. - Exact, domnule! Lordul Mahar comandase o specialitate culinară de la Mju, marinated lamb, in a million spices with maroccan couscous. Știți, așa le prezentăm noi străinilor care ne fac onoarea, dar și dezonoarea, trecerii pragului restaurantului Mju… Ca să fiu mai explicit, vă traduc pe românește: miel marinat într-un milion de condimente, cu cușcuș marocan. - Ce-i aia cușcuș, un sos? Întrebă procurorul Brian Adam Frățilă pe chelnerul Vali Geroșanu de la restaurantul bucureștean Mju. - A, nu știți ce e? Păi e un fel de orez amestecat cu mălai ultrafin, într-un fel de paste mici, acolo niște bobițe, mai mici și decât bobul de orez. Preparatul, mielul marinat, se așază într-un decor minimalist, adică simplu, pe mijlocul farfuriei goale. De fapt, e ca o prăjitură căzută din cer, ca o mană cerească. Mielul e marinat în miere, cu cinci miresme, tandoori și rozmarin. - Din ce țară e acest marinated lamb? - Thailanda, Taiwan, China nu se știe sigur!... Mai precis din China, Indochina sau din Orientul Îndepărtat. Stați că n-am explicat tot! Pe farfuria albă ca laptele se toarnă în stânga puțin caramel, ca să aducă puțin c-o semilună – așa era și pata de sânge maroniu, de vișină putredă a lui nenea Mărgărit, Dumnezeu să-l ierte, că a murit în chinuri săracul! Iar în dreapta se lasă picuri de ciocolată și de suc natural de portocale. Și astea păreau urmele de la crima din metrou. - Ce te face să crezi că Lordul Mahar a fost chiar autorul acelei crime? - Sunt prieten cu Nelu Șagu Glonț, unul dintre cei cinci steliști care l-au văzut și pe Lord strecurându-se după Mărgărit, când se închideau ușile. - De ce n-ai spus așa de prima dată? Procurorul sună, un comisar de poliție, Stănică Guguștereanu își făcu apariția. - Neapărat adus aici, în mai puțin de un ceas numitul Nelu Șagu, zis Glonț! E brunet, de prin Ghencea. Poate mai găsești și pe alți patru camarazi fani ai clubului. Îi cheamă… Zi-mi, Geroșene, cum îi cheamă pe ceilalți? - Vai de capu’ meu, șefu’, dacă vă spun mă înțeapă ăștia! Nu știu decât pe unu’ singur. I se spune Privighetoarea Jilavă. - De ce ? - Pentru c-a stat cel mai puțin, șapte ani la Jilava. Ceilalți sunt mai citiți… Praștie a avut zece, Viperă treisprezece, iar Bulan Majorul optsprezece cu reducere pentru adolescență, că îl aruncase pe un coleg major de la liceu, adică pe-unul de peste optsprezece ani de pe bloc, pentru că-i luase iubita, pe una, Iolanda, care a plecat la produs de zece ani în Olanda ori pe unde-o mai fi acum! - Ai auzit, ai notat tot, Guguștere? - Notat, dom’ procuror, dar mai dați-mi oleacă de timp, ca să-i ridic pe toți ca din oală din Bistro Atheneu, pentru că ei sunt într-o orchestră de lăutari sadea de jazz, au nuntă diseară la opt! Aștia au cântat și la nunta lui Borceas cu Becalicu’… Adică nu a lor, mă înțelegeți, a calișmerei lor! - Ce, Guguștere, ca mâine îi vedem căsătoriți și pe ei! Mare-i grădina și Grand Arena fotbalului românesc! A ajuns să fie inaugurată prin golul necâștigător al exdinamovistului extimișorean rapidist Alexa! Phu! - Acum fug! Să trăiți! Îi bag în dubă. Chiar de-i ating la coaste și le dau la cotoaie…, de le rup trompetele, saxofoanele, diblele-n bucăți! Guguștereanu ieși din biroul procurorului, nu înainte de a-l mai întreba niște amănunte pe martorul Geroșanu. Văzându-se iarăși între patru ochi cu martorul Vali, procurorul îl mai întrebă un singur lucru pe chelner: - Și cum îți spuneam, Geroșene, după câte văd eu, tu mi-ai făcut toată treaba. Păcat că după cum e justiția asta din România, ca o șină ce trosnește la curbe, sau cum e trenul către prima vama Borș a văzduhului – poate deraia și nimeni nu-i vinovat, nici inculpații ceferiști, nici victimele păsări călătoare în afară – ai putea s-o mierlești una-două chiar fără să se-mplinească termenul ieșirii de din universitate cu doctorat la Sorbona al celor patru din cei cinci pe care îi va aduce Gugușterul meu aici diseară. Și nici al cincilea nu s-o îndura, cred, să te ierte… Dar spune-mi, dacă te înșelai atunci, la tine-n restaurantul Mju? Dacă era o înscenare a proprietarilor The Downers, ca să scape ei basma curată și să-l bage la mititica pe Lordul cu mănuși de killer englez? - Noi suntem acolo, la Mju, ca frații cu Downerșii! Mergem la bowling, închiriem câte un teren de sport prin Parcul Național ori în Parcul Tineretului, ne păstrăm condiția fizică, primim regește încă tot felul de prime, avem drepturi sindicale. Nonculoarea negru ucigaș a Copacului Vieții, zugrăvit pe fond galben-crem, este simbolul eleganței. Îmbracă personalitatea designului în sobrietate, contrastând puternic cu albul pereților. - Minți, Geroșene, și o să înfunzi chiar și tu pușcăria dacă vei da mărturie mincinoasă! Ia să-mi spui adevărul, nu mă mai duce cu vorba! Că m-am săturat de intrigile voastre, de discriminare rasială, auzi lauda rasei negre față de albul pereților! Iar patronii tăi fac exact pe dos, chiar cu clienții de soi… - Nu știu pe ce vă bazați, dom’ procuror, când mă considerați pe mine viclean. Eu unul îmi cunosc șefii. Sunt prieteni și cu primarul, pe care-l știți și dumneavoastră. Nu mi-e teamă să mărturisesc, iar dacă i-aș fi cunoscut un pic vinovați, imediat v-aș fi spus! Dar într-adevăr, recunosc faptul că e posibil un lucru: sângele de rapidist pe care l-am observat pe una dintre mănușile Lordului Vaj Mahar ar fi putut fi o simplă urmă de la crema de ghete maro…, pentru că unii clienți de la noi primesc încă de când intră serviciile unui lustrangiu de pe treptele localului, iar apoi se șterg pe holul nostru de prima draperie întâlnită de cum intră. Și-o fi șters omul o urmă de praf, de la un bocanc ce l-o fi călcat în metrou, sau în vreun alt mijloc de transport, că-i verde, ecologist, și nu-și folosește aproape deloc fordul. Ori s-o fi atins de draperia din hol! - Dar fardul și-l folosește, când se duce prin La Taifas! Las’ că Michael Guest îl tot ciocănea pe-acolo, în o mie și una de culori vii de la absint, marijuana și narghilele! - Posibil. - Nici un posibil, Geroșene! Mie să nu-mi spui acum că totu-i posibil! Pentru că nu te cred. Și-ți spun așa: mai bine spui acuma tot ce ai văzut, tot ce ascunzi, despre patronii tăi și despre moartea Lordului Vaj Mahar, olandezul zburător venit și pe la noi, plecat chiar acum dintre noi, odată cu păsările călătoare! Nu ne mai dau ăia viza Schengen nici într-o sută de ani dacă nu vei recunoaște. Știi tu cine era acolo, după ușa aceea capitonată? - Care, a, după aceasta din spatele meu? Păi cred că nu s-a întors încă Gugușterul dumneavoastră, că zicea că vine pe seară cu păsările alea de noapte. - Ești prost, Geroșene, ești mârlan, Valentine, sfinte Valentine! Vezi că acum-acum vine și ziua ta. Și intri ori în mormânt, ori în celulă. Dar mai întâi te extrădăm în SUA, că CIA-ul e pe fir și o să ajungi rapid într-unul dintre locurile ălora ce tocmai au fost pârliți peste toată organizația nord-atlantică, peste toate legile piraterești, știi, negrul ce-a omorât acum douăzeci de ani un alb și albul ce-o fi ucis o claie-ntreagă de afroamericani!... - OK. Ansamblul minimalist din localul nostru e dat de canapelele lungi, unite între ele, cu sfere galbene paralele pe fond negru, de fotoliile crem deschis așezate pe marmură neagră. Bineînțeles, copacul negru pe zugrăveala galbenă arată efervescența. Iar luciul de pe jos, stridența tuturor contururilor, simbolul amenințării – cel al crengilor ascuțite – n-au rolul de-a crea disconfort vizual, ci de-a genera o altă dimensiune, a impenetrabilității acestei nonculori, negrul dominator din Mju! Dinastia orientală Mju este una dintre secretele feudalității chineze. Pe vremea acestei dinastii alchimia a atins perfecțiunea, meditația a condus la transsubstanțierea tibetană a oamenilor, craniul de cristal șlefuit din Tibet e dovada clară a conviețuirii dinaștilor Mju cu extratereștrii din Sirius! - Geroșene, Geroșene, văd că ți-au spălat Downerșii tăi și creierul, și vorba! Ai făcut în pantalonii ăia de ospătar... Băi, nu vezi că te afunzi tot mai mult în rahatul pe care nu și l-au scos singuri Downerșii, patronii tăi? Înțelege, frate, că dacă nu spui acum, pe tine o să cadă vina în SUA când o să te extrădăm. Știi tu că Mărgărit Giublegu a fost agent CIA sub acoperire încă înainte de 1990? - Da? Nenea Bum Grant? - Da. Nenea Bum Grant. - Și ce sarcină principală avea? - Să spioneze în România orice clanuri azere, afgane, irakiene, nordafricane, sârbești, albaneze, kurde etc. Chestia aia cu boala și fuga lui Omar Hayssam, cine crezi c-a regizat-o impecabil? - Păi nu-mi vine să vă cred, dom’ procuror. Să fi fost chiar tu, nene Mărgărite? - Nu-i mai spune așa. A murit. Poți să-l pomenești la biserică cu numele de Margery, căci de fapt era o voleibalistă de performanță în tinerețe. Și s-a travestit pentru că învăța greu româna. A învățat-o după idiomurile vorbite prin toate cartierele bucureștene. A cunoscut pe toți drogații și interlopii. Soțul său murise într-o misiune CIA în Orientul Mijlociu, în Afganistan. Și de-aceea jurase în fața președintelui Americii să slujească culorile alb-roșii-albastre și stelele ca un bărbat pus de strajă aici, la Porțile Orientului, că-ți amintești versurile lui Adrian Păunescu, nu? - Suntem peste tot acasă, porțile ni se deschid! Nu-i echipă mai frumoasă și iubită ca Rapid!!! - Echipa de intervenție, continuă procurorul Brian Adam Frățilă, era bineînțeles una străină, americană, pentru că ea credea în internaționalismul occidental, în antiorientalism. Moartea iubitului ei proaspăt soț, survenită după trei luni de la nuntă, îi spălase de tot creierul, devenise de naționalitate român prin adopție. Însă când era luată c-o limuzină neagră la ambasada americană, Margery-Mărgărit spunea prin hipnoză totul. Îi făcuseră medicii americani, aduși aici pe ascuns, și operație de schimbare de sex. Tocmai ceea ce dorea și ea. Să se creadă aproape tot timpul un el, un Mărgărit, um măgar de aur în rit, ca să nu înnebunească de durere, aici… Așa că, dintr-o blondă înăltuță ea a devenit un el spălăcit…, un ceferist și un boschetar român, un fan rapidist. - Negrul trăiește la Mju prin reflexii și contorsiuni ale imaginii originale, aspect exploatat de peretele de sticlă galbenă al barului, ce trezește la viață întregul ambient. Micile detalii, coloritul subtil al paharelor, ce compune o paletă uimitoare de nuanțe transformate prin intermediul luminii, punctează ansamblul. Lumina difuză, ce penetrează diferit fiecare colț al încăperii, conferă designului personalitate, configurând o atmosferă intimă într-un spațiu simplu dar cu amprentă. - Băi, oprește-te, ce ai, ai luat-o razna, tu citezi din ghidul localului Mju aici la mine? Stop cadru! Patronii tăi ruși ți-au spălat în întregime creierul. Alo, alo, trezește-te! Și procurorul îi dădu două scatoalce lui Geroșanu. - A, păi cum vă spuneam, dom’ procuror - replică Geroșanu de parcă de-abia acum trebuia să-i descrie în continuare Lordului Mahar comportamentul său olandez-englez -, Lordul își ascunsese de mine mănușile și mi-a băgat în buzunar o mie de euro, pentru orice eventualitate ca să nu ciripesc. Gras bacșiș, nici nu le-am spus patronilor! - Minți, Geroșene! Invenția lor. Parcă spuneai mai înainte că puteți să faceți orice la Mju. - Nu, dom’ procuror, tot ce trece de-o sută de euro ciubuc trebuie declarat, așa e și în străinătate. Pentru că se consideră fraudă fiscală! Dată fiind criza, ne pun ăștia acum să plătim singuri impozitele și pe ciubuc... - Pe cine duci tu cu zăhărelul? Și ce ți s-a mai părut că făcea Lordul? - Păi a crezut că mielul marinat din farfurie este de fapt prăjitură. De fapt aduce mult cu o savarină. Cușcușul din partea sa de sus e un bulgăre mai mult alb, ca frișca, are căciulă, iar cele două-trei bucăți de miel, tăiate-n formă rotundă, aproape că nu se mai văd sub el, părând ca la choix à la creme. Și atunci a urlat că el a cerut miel marinat, că îi e o foame grozavă. A cerut să fie dus la patroni. I s-a făcut pe pofta inimii. Dar portarul mi-a spus în secret că i-a văzut pe Downerși și pe Lord, când s-au bătut la ultimul etaj, pe teritoriul lor cu stimatul coleg. Apoi a dat zor să închidă celelalte uși, ca să n-audă clienții ce se întâmpla sus la birouri. A auzit și o împușcătură. - Așa, vezi că acum ți-ai adus aminte, Geroșene? Ești arestat până la proces. Și ai grijă să nu uiți ceea ce mi-ai spus în clipa asta. Te chem eu să mai schimbăm niște impresii despre copacul cel negru, decorul minimalist și mielul marinat ca o savarină sau ca un ecler de la Mju-ul tău!