Murmur îi povestește lui Curcu

Am reconstruit platforma. Arăta ca un burghiu intrat în versantul care se ridica din ocean. Valurile gigantice se năpusteau asupra sa. Dar înaintările în spirală ale platformei le străpungeau și le aspirau. În scurtă vreme, de la atâtea inhalări de aer și apă marină, platforma devenise ea însăși un ecosistem, pentru că aduna ca un aspirator uriaș fregate, gondole, avioane, rândunici de mare, albatroși, pinguini, broaște țestoase de Galapagos, reni, elani, castori, rădăști, călugărițe, homari, morse, foci, lupi, câini, dragoni de mare. Toți câți mai rămăsesem pe ea trebuia să supraviețuim. Dar nu prin vânătoare. Nu era permis braconajul. Iar cine vâna un rechin albastru, o balenă albă, un mustang din interiorul platformei își risca viața. Tribunalul unit al tuturor scaunelor de judecată de pe capetele noastre îl condamna la moarte, bineînțeles prin evacuarea sa din platformă. Să se ducă exact de unde noi scăpaserăm, reluând o viață pe care o experimentaseră cei din curentul Hippy, fără exagerările ce-i făceau să ajungă la dezintoxicare, la sinucideri protestatare. Reconstrucția dura din 1993, însă lumea trecea cu ochelari de cal pe acolo, fiindcă specialiștii NASA, ori agenții de la CIA, ITARTASS nu vedeau nimic interesant. Dacă e să ne luăm după începutul unui roman târziu al lui Ismail Kadare, acolo, la gura platformei noastre, era o peșteră nevăzută, o avanscenă a morții și recreării universului din tot nimicul care a fost. Zeii aveau aici manifestări de-a dreptul hilare. Cel mai important dintre zei semăna cu un lup biped, chel, sau ras ca un poponar peste tot. M-am luptat cu el în nopțile cu lună plină. De fapt era poate chiar feminitatea, întrupată în carnalul acestei fiare. Cel mai important dintre zei este cel mai neînsemnat dintre oameni. Așa se spune într-un koan și o sutră. Nu l-am denumit până acum. Parcetoaconga se poate înfățișa sub diferite chipuri, după ce a trăit pe pământ, sau trăiește, dacă e un contemporan de-al nostru. Oricine dintre noi, platformiștii, putem ajunge la stadiul evolutiv de Parcetoaconga. În acest nume de grație, pe care nu se știe cine îl va dobândi, pot fi recunoscute Parcele și conga, dansul sud-american. Însă de unde și Toa? Păi este un fel de ascundere a lui Tao. Calea suntem noi, platformiștii. Vectorii sunt cei mai mulți dintre pământeni, care vor afla la bună vreme despre existența noastră singulară pe această planetă. Cu un fler impecabil, dovedit în atâtea restriști, Platforma și-a repliat forțele scăpând unor atacuri cu viruși, bombe chimice – boli inventate, pentru comercializarea unor produse farmaceutice, pentru dispariția de pe Glob a unor sortimente de carne, a castraveților etc. Eficiența evitării unor glume prea mult mediatizate, a stângăciilor făcute de pseudo-inventatorii gripei aviare, porcine, AH1N1, nu ține de vreo măsură de siguranță (incinerări, botnițe la nas și gură, spirt, nefrecventarea locurilor aglomerate), ci de voința, credința, stabilitatea lumii în care trăim. Se întâlniseră doi depistați cu AH1N1 cu “diavolii nemți” – cum le spunea un veteran sovietic pe History celor uciși de la ofensiva Kurskului încolo, până la cadavericul Berlin. - Cum și pe unde anume ai murit, ahașverin-1-ule? - Păcatele mele m-au pus... Mă păcălii, Doamne iartă-mă, că dau ortul popii în România, în țara mea natală. Când colo, am ajuns în altă parte, deși n-am scos capul peste graniță. - Și ce, vrei să spui că n-ai murit de AH1N1 în România? - Dar de unde ! Mort, copt, nu muream eu, nici nu ajungeam pe mâna spitalelor. Însă s-au înființat la mine, direct acasă, doi paramilitari echipați cum n-a mai văzut nimenea. Știi din ce grupare mondială au spus că fac parte ? - Din ce, ahașverin-1-ule? - Din gruparea mondială a clandestinității anti-Fundație, adică din Dezobișnuire sau GMCAF. - Nasol. Adică ai băgat-o pe mânecă, dacă aveau ecusoanele maro cu însemnul lupului chel. - Astea săreau în ochi, din clipa în care îmi trecuseră pragul casei, șonticăind pe câte trei picioare, în mersul lor trepied. Mai ciudată a fost dispariția obiectelor casnice, vârtejul de tornadă ce ne-a cuprins pe tustrei. M-am trezit în lumea subpământeană, a intratereștrilor. Nu e glumă. Fantastica panoramă chiar merită odată filmată, pentru că ar lua cu certitudine premiul pentru film-documentar de scurt metraj de la Cannes, ursul de aur. Oamenii care aderă la Dezobișnuire, Dezbrăcații, cum li se mai spune pe-acolo, sau Încrustații, n-au altă variantă decât să înceapă a semăna tot mai mult la chip, corp, comportament. Automatizarea unor gesturi, cinismul copiat după cel al lui Nero, care a înțeles greșit preceptele lui Diogene din Sinope și pe cele ale profesorului său Seneca, îi transformă continuu pe dezobișnuiți, chit că ei continuă să trăiască pe pământ ori se numără printre membrii cu certificat ai lumii morților. Devin aparent fiare cuminți, ce se vor mânca între ele pe urmă. Fiare cuminți... după gratiile orizontale ale Cerului. Orice dezobișnuit, dezbrăcat de haina inscripționată inițial omenește în el, seamănă cu lupul zgribulit, flămând dintr-o cușcă, pe care îl întărâtă un vizitator al acestei Tiergarten: am văzut colcăind cuibul fiarelor, al salamandrelor oranj-negre, care încă nu ard în foc și pucioasă, ci doar se perpelesc, foarte dezagreabil pentru cei din jurul lor, pentru cei care aspiră să ajungă mari și tari pe pământ, ca ei. - Urât mai miroși! Nu te speli pe acolo unde ești? Și zi, n-ai murit în România, unde voiai să trăiești până n-ai mai fi putut? - Tocmai aceasta e dilema! Din punct de vedere istoric, al adevărului intrării mele în statisticile istoriografilor și arheologilor, cu dovadă materială a stârvului cu tot, eu n-am murit încă, sunt încă cetățean al României. De fapt, din punct de vedere parafizic, eu am murit de boala aceea, de care se curățau victimele ultimelor molimi, c-un metabolism dat peste cap, cu boli incurabile, morți de bătrâni… Am intrat prin întâlnirea mea de zonă crepusculară în alt univers, într-o buclă temporală cu circuit închis, dacă înțelegi! - Adică ai intrat în așteptare. Între viață și moarte, între glas și tăcere, între văpaie individuală și stingere generală. Individuația este anulată din start. Capacitatea omului de-a se gândi la libertate ca la un proces volițional, necesar conviețuirii oamenilor și societăților, dispare imediat. Celălalt diavol neamț îl întrebă și el pe ahașverin-2: - Dar tu ce-ai pățit, măi? Tu nu te pângi de nedreptatea morții, te complaci în ea? Ahașverin-2-ul îi răspunse: - Nu eu mă complac în suflul acesta agonic. Pe mine m-a luat moartea direct din Cotroceni. Eram tatăl mafiei de pe-aici!