Hârtii avansate pe muntele Venosului. Merindianul 0

Hârtii avansate pe muntele Venosului Două petrecărețe hârtii au ieșit la agățat. Au zburat după un picnic. Fac tot felul de cuceriri subalpine. Intră pe sub pielea cui vor ele. Cât timp nu li se acrește… siropul, ori blatul. Sunt în așteptarea suratei lor mai mici. Cea dintâi, pe care a rămas agățat de glazură și ceva marțipan, se vaită celeilalte, mulatrei învelitoare de amandină: - Soră! Apasă și tu din reflex pe scoarța asta de brad! Stai așa, să mă prind și eu. Cele două prietene decolează după ce au apăsat cu precizie mânerele din cabine. N-au pe ele nimic. Așa se zboară mai performant. Hainele scumpe constituie mereu un balast în calea unor operative hârtii, cărora nimic nu le poate sta în cale, fără să le oprească. Răspunde cealaltă, hârtia în care a stat o bucată de Il Panettone Milanese: - Ce-avem aici, doi șarmanți licheni? Hai să dansăm cu ei puțin, să le trecem pe la nas. Oleacă să vadă, oleacă să guste. Apare a treia, care se năpustește asupra unui burete mare de scoarță. Este plină de ciocolată, fructe confiate… Zice și ea, apetisant: - Avem caramel, frișcă, ecler… - Tu ești Involucrothele transsilvanica? Întreabă prima. - Desigur. Îmi acordați dansul următor? Unde să vă conduc, dacă va veni prima rafală de vânt mai serios? - Nu-i nevoie, Involuatule cavaler conifer, pot pleca de pe tine oricând îmi vine mie. Numai să-mi vină odată, ce stai așa de rigid, de lemn Tănase!?... Linge-mă puțin, că te-au uscat mânătărcile! Te-adoră și ți se milogesc la picioare. Poate vor avea și ele, după ce plec eu, ocazia să vadă lumea de sus, din brațele tale… Cealaltă, cu relicve încă proaspete de ars Amandi, n-a ajuns până sus ca să se lăse mai prejos: - Iar tu, te pomenești că ești Verrucaria marmorosica. - În persoană. Ce bine cunoașteți taxonomia după Linné! Am câteva plombe și dinți falși din porțelan. - Ești rudă cu directorul băncii Marmoroș-Bank din Paris? - Păi, știu eu?!... Depinde de esența lemnului din care sunt făcute birourile. Aș putea să le escaladez ca să îți iau un șirag de perle dintr-un seif. Dacă sunt din brazii aceștia, atunci au și germeni de licheni. Licheaua la licheni trage. Banca e pentru noi banc. Deschidem orice seif. Avem metodele noastre de-a ne strecura. - Ia o guriță din mine! O, stai nesătulule. Mai lasă-mă… puțin. Poate vrei să mi-o înghiți cu totul. A treia și ultima hârtie, aruncată din mașina petrecăreților e învelitoarea de la Il Panettone Milanese. Îi face reclamă buretelui portocaliu de copac: - Cât de zemos ești, cavalere!... Îmi vine să te sorb. Nici nu mai trebuie să te coc în unt. Te mănânc și crud. Să știi că în două zile de călărit continuu o să fii deșelat. O să te gândești la mine. Uscat de dor și de toate deliciile pe care ți le acord acum. - Nu mă face să cobor. Nu mă trage! Îmi trebuie lumină de soare ca să mă spăl de toxinele tale. Hai te rog, dansează cu altul. Numai pe mine m-ai găsit… - Taci, taci, taci și înghite. - M-ai mai văzut așa? Cu freză la spate? - Da, amigo! De aceea te-am ales, portocaliule! Ai o freză la spate, în rest ești complet metrosexual. Sau homosexual. Ca Băsescu. Numai el și-o bagă în toți. Pe la spate. Ca în hanul Ancuței! Adică în iapa lui Vodă. Merindianul 0 Merindianul 0 trece prin România. Raportorul englez pentru dezvoltarea europeană a stabilit că apariția acestui indicator geografic se poate explica prin cunoașterea sa etimologică. Aici a apărut mărul sălbatic, pomul primordial de pe blestematul pământ neraisit-neaerisit, care nici pe departe nu poate fi denumit baphomet, pom evic-adamic. Pe crengile acestui specimen vegetal s-au deprins să coabiteze omizi, corbi, urechelnițe, coțofene, furnici minuscule, sturzi gălăgioși. Omizile suflau din cimpoaie și scoteau o sevă de culoare antantofilă. Urechelnițele se credeau melomaniace și populau puful păsărilor aducând și alți chiriași. Iar furnicile se credeau revoluționare, din cauza culorii roșii. Când încep coțofenele să prindă puii altor păsări, Merindianul 0 compune un fel de doine drăcești avangardiste. Pentru că în copilărie a fost jumulit de coajă și de pielea brațelor de către câțiva țapi mioritici, bărboși, urât mirositori, pârșii Câmpiei Calmuce. Abia încetează coțofenele să se-mperecheze prin crengile acestui pom plin de merinde acre, tari ca piatra, că preiau ștafeta sturzii. Aceștia se-ndoapă până nu mai pot. Culeg din toate punctele recompense. Câteodată nimeresc printre boabele de porumbele, păducel sau coacăze unele căcăreze de la statornicitele Mioare, Isadore, Brunhilde. Unele de prin perioada migrațiilor peste crestele Carpaților Păduroși, care, slavă Domnului, ne-au ocolit. Ce le mai plac sturzilor aceste căcăreze. Le aduc și puilor Meridianului 0, în primul rând celui mare, nepurcelului din America. La urmă vine și corbul. E un corb din acela al lui tata Noe. Mai prost decât porumbelul și mai canalie decât șarpele. Acest corb se oglindește în toate frunzele ori foile aruncate mototolite la începutul toamnei de mărul sălbatic Merindianul 0. Spune veghind: noapte bună, toată noaptea asta de viață postdecembristă nu mai este ceea ce a fost ziua 0, 23 august 1944! Iarna nu-i ca vara.