Zooistorii (9-12, 14)

IX. Lupii „daoi” – specia aproape dispărută Cândva, oamenii munților s-au organizat în Carpații păduroși după modelul haitelor de lupi. Erau niște „daoi”, adică niște lupi veseli. Chiar și atunci când erau lupi singuratici. Își păstrau tinerețea, optimismul, iar odată cu trecerea anilor pofta de râs li se amplifica, precum le vine lupilor ori câinilor să urle și să latre la lună. Când erau atenționați prin lătrături, „daoii” ziceau că bat câinii lor ciobănești. Începeau să râdă bipezii lupi „daoi”, spunând în limba tracă, apoi, mult mai târziu, chiar protoromânește, în străromână: - Da,… oi! Prin această laconică remarcă, tinerii lupi erau mustrați de către lupii bătrâni, dominanți și atenționați că sunt „oi”. Ce să fi înțeles un lup tânăr din această atenționare? 1. Dacă sunt așa tânăr, nu înseamnă că am și mintea creață. O să-mi vină și mie apa la moară, o să fiu și eu în fruntea haitei. 2. Muntele să ne țină mult și bine, că oi sunt destule! 3. Am oi, am haine noi. N-avem oi, suntem goi, adică desconsiderați de frați. 4. Oi! Oi! Oi! Am făcut-o de oaie!... 5. Dintr-o clipă în alta începe atacul. Să-mi aleg și eu oaia. Când voi ajunge în spatele său, îmi voi înfige colții la beregată. N-are cineva dintre voi, lupilor, un capsator? Măcar o capcană într-o labă? 6. Oi, nu capre, nici măcar pui de cornute mari! Nu vrem carne de pui, nici pui de baltă. Chicken-ul condimentat nesănătos de la KFC ori de la McDonald’s este comandat de cumătra vulpe. Lumina lunii cade pe o stâncă izolată, ce se ridică printre brazi. De-acolo se-aude cum urlă un schivnic. A primit de la Dumnezeu onoarea de-a se ruga izolat, stând toată viața fără bucate, postind aspru, mâncând doar din semințe, din roadele vegetale ale pădurii, ținând o dietă pe bază de ciuperci, leurdă, jir, ghinde, bureți uriași de copaci. Este cel din urmă lăstar al „daoilor” din vechime, rezistent și în era tehnologizării ori a clonării omului de către calculator, adică a cibernetizării avansate. Deși este încă plină iarnă, el umblă gol prin zăpadă. Este înconjurat de slavă. Sunt doar câțiva călugări îmbunătățiți care știu de existența sa. Vin să se consulte cu Daos Albu în privința unor hotărâri foarte dificile. Însă lui Daos Albu nu-i mai place nimic, nicio regulă, nici mică, nici mare despre viața monahală în chinovii, pentru că-l invidiază pe cele care le-a enunțat acum aproape o mie șapte sute de ani, Sfântul Vasile cel Mare. Ascultă, gândește, dă verdictul de parcă ar fi o Pythie, însă uită la fel de instantaneu. Și-a impus ștergerea automată a trăirilor sale. Este un stick, la modul concret și abstract. Poate lua orice înfățișare, poate călători într-o secundă până la stelele din ultima frontieră a Universului și înapoi, deplin stăpân pe conceptele relativizării einsteiniene a spațiului și timpului, de parcă ar fi vorba de frânele de mână, picior. Daos Albu nu-i un lup, este paradigma acestui animal, pentru că a surzit, a orbit, s-a tăbăcit la orice simț în fața avalanșelor de senzații pământene. I-a crescut în loc de păr zburlit o lână aspră, tare încâlcită pe cap, barba i-a rămas agățată într-un buștean. Plutește în chilia săpată de mâinile sale. E agățat precum un scufundător de cablul unor peri lungi, pentru că, în virtutea fericirii întâi, este de-o amnezie controlată fără cusur, iar odgonul său păros îl împiedică să se depărteze vreodată din cușca stâncii sale, de pe cheile Sankt Petersburgului său. Știe că e scris pe frontispiciul chiliei sale: cei din urmă vor fi cei dintâi. Ultimul plecat în spațiul temporal va fi considerat primul om revenit pe valul unui alt ciclu al existențelor și karmelor. Și-a ales, în conformitate cu bârlogurile lupilor, adâncitura naturală făcută în munte de firul unui pârâu. Știe cineva cum arată bârlogul unui lup, adică al unei lupoaice? Dacă nu cunoaște forma geometrică proximă aspectului unui bârlog de lup, atunci desigur că își poate închipui cum ar fi o chilie cioplită în piatră de către un schimnic. Daos Albu avusese de-a lungul a șase decenii în total zece pui, îi crescuse ascetic de la distanță, printr-un învățământ superior acum interzis unui îndrăgitor al simoniei și falsului intelectual, „Spiru Haret”. Acești pui zburaseră, unii fără să-l întâlnească decât în două-trei revelații comune, privind extaziați la marea pricepere a lui Daos Albu de-a pluti până în gândurile cele mai ascunse ale fiilor săi duhovnicești. Fața sa îi era așa de suptă încât părea cea a unui pelican sau unui cocor; trupul îi devenise translucid, ochii i se uitau dincolo de aparențe. Degetele, mâinile descărnate, ceafa, șira spinării începuseră să capete fulgi, pene. Arăta exact precum puii de fazani și de păuni, atunci când încep să zboare. Daos Albu încerca să își ia avânt pe un perete vertical al muntelui, se rotea un pic prin aer, vreo câteva minute, apoi revenea înapoi, pentru că îl stânjenea barba, devenită, iată, cordonul ombilical și placenta unui nou născut întru adevăr. Tot dând din ghiarele sale însângerate când săpa manual piatra, tot rotind în văzduh brațele, constată că secolul vitezei îi dăduse aripi, cioc, coadă. Era archeopteryx. Lupul zburător. Tatăl tuturor vulturilor. Sfida cu prisosință toate speculațiile de doi bani despre proveniența păsărilor din reptile, prin zbaterea membrelor superioare, mai ales pe anumite planuri foarte înclinate. Nu, păsările provin din mamifere. Precum îngerii-sfinți, din oameni. X. Rubedeniile mai sărace decât noi Povestirile profitorilor nu coincid niciodată cu acelea ale păgubiților din lumea animală. Un cimpanzeu mascul dominant fură o banană culeasă de un cimpanzeu de rang inferior și i-o dăruiește alesei instinctului său. Apoi o posedă. Câtă grație! Și păgubitul se uită la scenă, râvnește, rânjește. Limitele au fost odinioară de netrecut. Și n-au rămas aceleași limite în galaxia umanoido-animală, pentru că omul se degradează, dar se poate sălta și de la pământ. De Sânziene, la miezul nopții, animalele se-adună și pun țara lor la sfat. Vorba vine, li se-adună visele, nădejdile ca pământul să mai rămână câtva timp verde, să nu se coacă de-atâta poluare și să putrezească în copac. Pentru că după cimpanzei, pământul tot... în copac a rămas. Cimpanzeul se crede foarte dotat. În primul rând, este păros. Îmbrăcat în haine de-a gata. N-a întrebat pe nimeni dacă e rudă cu omul. Tocmai pentru că tace, acest reprezentant al primatelor imposibile e considerat cel mai de încredere adept al darwinismului. În al doilea rând, este șmecher. Echipe întregi de antropologi se strecoară după câte un clan de cimpanzei, după câte o gintă africană de limbă oficială neolatină ori din America latină încă neformate ca lumea, caută prin pământ cozile fosilizate de linguri, topoare, sape, târnăcoape, cozi tăiate odată cu răbdare de către strămoșii comuni oameni-maimuță, pe care din păcate n-au mai avut-o păroșii, punkiștii junglei niciodată. Se tot spune că acești cimpanzei, Adamii și Evele lor, au ascuns atât de bine instrumentele strămoșești primite de la primatele sau mumele originare atunci când s-au separat de homo faber, tocmai pentru a nu fi puși la treabă niciodată, precum afroamericanii până acum o sută cincizeci de ani. Ce-și spun doi cimpanzei atunci când se întâlnesc sub un cocotier sau bananier? - Te urci tu primul și scuturi? - Nu. Mă urc după tine, ca să fiu legănat. Părinții și străbunii mei au căzut victime ale sclaviei grădinilor zoologice și tu mă îndemni să scutur gardurile astea verzi? - N-ai înțeles. Doi cimpanzei se înțeleg din prima. Unul aruncă de sus, iar altul adună, unul pândește și altul operează... - Da. Vrei să-ți pregătești din timp terenul. Vrei să-ți operezi puricii de potcoave... Potcoviți au fost puricii să facă nebunii, potcoviți vor fi încă!... Numai de colții noștri, ai cimpanzeilor neadormiți, n-au scăpat niciodată puricii familiari ai caselor suspendate de-aici. Noi, cimpanzeii suntem primele primate cu prime private suspendate, care am înțeles avantajele locuirii după draperie și perdea. Jocuri de culise, ce mai ! Am prins de la început, de pe vrema lui nea Nicu, și etaj, nu parter, pentru că ne e frică de inundații, să nu refuleze jungla de-atâta dute-vino cu un maldăr de locatari nefamiliști sau familiști. - Mă uimești, Cita! Ar trebui să te fi dus Tarzan la o facultate de arhitectură. Ai fi inventat un stil original de construire a caselor din păduri, fără a pune piatră pe piatră, ci doar liană pe liană, împletind pereții acrobațiilor deasupra unor pereți de frunze ca niște plase de siguranță la circ. XI. Nașteri fără durere - Sunt tare obosită și fericită. Maaaaamăăă, ce seamănă cu mine!... Parcă s-au scanat pe el dungile mele! Așa își spune tânăra zebră, privind către prichindelul său, care iese în costum vărgat pe iarba grasă a savanei. - Câte suliți și pumnale am simțit prin burtă!... Dar a meritat. Mămica arici își contemplă progeniturile, controlând bine dacă din pernele sale de ace nu lipsește vreunul. - Mi-am intoxicat pântecele de-atâta cerneală țâșnită la naștere… Puilor caracatițoi, de-abia pot să vă umplu acum fiecăruia călimara, dar las’ că mai împrumutați voi tuș… Vă învăț eu tehnica: să strângeți în brațe câte un crevete, melc, peștișor! - Gărgăriță, riță, zbori în poieniță! – așa îi vorbește mama buburuză fiecărei odrasle, nu înainte de a-i controla numărul bulinelor negre și integritatea aripilor de antracit, păstrate într-un loc sigur. Aripile sunt împachetate încă sub cele două mari elitre. Bineînțeles că formează pulpanele hainei acestei miss coleopteră. - Of, înțepaților!... – se răstește în culmea durerilor facerii femela dragonului de mare la puii săi. Dragonii aceștia viețuiesc și în Marea Neagră, printre algele acelea verzi precum salata din insula poveștilor apărată de-un urs feroce. Au aripi și ghimpi dragonii Mării Negre. Mai mari decât cei ai trandafirilor, ghimpii acestor pești înțepați le ajung până pe bot, cap, coadă. Au câte două duzini în jurul fiecărei orbite, de parcă ar privi numai printre ghimpi, exact ca Sfântul Pavel, răscumpăratul din moarte pe drumul Damascului. Pe tot corpul dragonului de mare stau înșirați, ca perii nerași pe obrazul unui vagabond, sute de ghimpi. Cei mai frumoși sunt cei șapte ghimpi uriași, formând creasta unui polizor, la înotătoarea dorsală. Are cele două înotătoare laterale foarte lungi, de parcă ar zbura ca un supersonic militar al adâncurilor. Ele sunt fără ghimpi, dar seamănă cu aripile dragonilor din vechime. - Ce-i puilor drăgonei, ce-i cu voi? Ați apărut? Nu v-am dat eu, drăgonoaia, tot echipamentul teutonic? V-am dat și coif, aveți vizieră înconjurată la fiecare ochi de ghimpi… Ce vă mai trebuie? Motoare aveți, puteți merge oricând și pe la Vama Veche. Valea acum! - Cap albastru, ceafă galbenă, babețică roșie! Cap albastru, ceafă galbenă, babețică roșie! – își recunoaște puii femela de papagal care a așteptat atâta să-i vadă ducând mai departe însemnele clanului. - Eu n-am decât puf, sunt un amestec de albastru, galben și maro! - îi spune cel mai mic pui femelei papagal. - Dă-te-ncoa, să te vopsească mama! La tine n-a mai funcționat cartușul color original de la imprimantă. Mi-au supt culoarea din interior frățiorul și surioara ta. Încărcasem un print la imprimare. Și tot degeaba. Acum încerc să-ți imprim prin scanare de la toți nuanțele la fel de vii, printr-un cartuș compatibil. Apocrif XII (-12). Leoaica sau Leoițele rătăcite (text vulgar) Leoaica este cel mai ilar animal. Nu pantera roz. Ci leoaica. De fapt este un leu travestit. I se mai pot observa din spate, doar la modul semiotic, două c…oițe. Uf, nu-mi venea să spun cuvântul magic, dar l-am spus, pentru ca lumea să nu creadă că vorbim despre un hermafrodit din lumea felinelor mari. Atunci când nu mai există masculi printr-un deșert, leoaicele se adună ca într-un club sau țarc bizar. În faptul serii efectuează un ritual sabatic. Numai după ce și-au culcat odraslele. Petrec weekenduri întregi, nocturne de lesbianism felin. Întâi consumă iarbă. O iarbă care se cheamă iarbă și se pronunță mai altfel decât iarba, pentru că nu e rumegată, ci devorată. Iarbă a fiarelor dependente. Merită să fie finanțat acest proiect de-a pătrunde în intimitatea unor astfel de leoaice părăsite, cu puișori lăsați în arbori, ca să nu-i prade inamicii, în timp ce ele au măcar o compensație a ineditei viețuiri după ce erau obișnuite doar cu sânge, lăptișor de trântori și scrum – iar acum se mulțumesc cu încălecări perverse, simulări de penetrări labiale ori rectale, mușcări ale fundurilor? Coama aceea puțin cârlionțată a regelui junglei lipsește unei leoaice. Ați văzut la safari o leoaică plimbându-se într-un deșert. Seamănă cu un leu năpârlit, para_leu. Îi crește un morcov în fund, pentru că rătăcește mereu de la calea dreaptă, o ia precum Pocitan-Ben-Pehlivan, numai pe la umbrare și dă cu bâta de după dune oricărui emir Ali-Ben-Hassan aventurat în calea sa. Pe la umbră acționează, sub cursul monetar internațional, contrabanditește. Mult, mult pe sub. Vrea mult. De putut, pute. Parcă suge energiile din jur, parcă năclăiește întreg ținutul unde-și manifestă libertinajul după ce intră din nou în călduri. Golește imediat tinerii copaci tropicali de toate idealurile Fetei Morgana. Pune în schimb, ca iluzie la fel de optică, satanistă, niște „idoloaice” – vorba lui Heliade. Nu se mai știe ce sunt aceste „idoloaice” în mileniul triumfal douămiist, masculi ori femele? Lipsa leilor îi face, prin magia clandestinității, să fie orice. Se gratulează. Urlă. Înjură. Un prieten ajuns în pelerinaj prin Africa arabă, Daos Albu, m-a întrebat despre leoaică: - Ce Struțocămila mă-sii mai e și asta? Nu-i rege, nu-i regină. Este doar o fiară hăituită prin pustiul saharian. Uite-o, s-a cocoțat într-un copac. Îi e frică să nu vină vreun leu străin și să-i pape leuții. I-am răspuns, vrând să schimb subiectul, pentru că Leoițele mă pândeau: - E o altfel de Leoaică. E una cu două coaie, nu știu ce mai are pe lângă ele, blană în nici un caz, pentru că se văd ca două grenade din spate. Iar spatele său e deșelat în deșert. Apartheidul n-a fost mai întâi islamic, desfășurat în toată jumătatea nordică a Africii de către arabi, după Mahomed? Califatele arabe n-au eliminat o grămadă de copți, libieni, algerieni, tunisieni, marocani, mauri? Ei, la fel și cu leul care urăște pe toți puișorii leoaicei acesteia: un leu greu (nu moldovenesc, bineînțeles) cântărește mult la propriu și datorită numărului de lei mici, leuți masculi, pe care i-a digerat la pușculiță! Ajuns batrân, cum se zîșe la Moldova, leul să radi tăt, pi tot chieptul, apoi di la jumătatea schinării până pi frunti. Își taie fără milă resturile podoabei, chiar pe terenurile de luptă, dacă e pregătit să muște din burta rivalilor săi (de fapt leoaice, ca și el, dar care se cred lei paralei). Acest leu poate fi văzut sub hainele unei leoaice arămii nichitastănesciene sau ca marțian nichitadanilovian în nopțile africane, prin cătune, chiar și în locuințele negrilor. Are o garderobă întreagă de țoale roz prăfuit, roz plămâniu, pal, piersică, portocaliu, ca să semene cu noua mascotă a unui partid românesc având o singură leoaică-n frunte, și aceea cheală, că n-a știut să devină leul conducător nici după șase ani ai deșertificării foarte rapide, ai spolierii populației leonine. Am uitat să-ți spun, șamanule Daos Albu, leul își caută leoaica, iar leoaica îl îmbârligă, ori și-o îmbârligă între fesele leului, dacă-l prinde. Dacă nu, se mulțumește cu sabatul. Ca-ntre travestiți. XII. Să nu uităm nicicând să iubim… scorpionii. Cu o excepție! Premisa minoră ar fi că scorpionii înțeapă. Premisa majoră e că și mulți oameni înțeapă. Concluzia ar fi că unul din doisprezece oameni înțeapă ca scorpionii. Unul singur, capul actual al râsmanilor, omoară. Și aceasta deoarece scorpionul e una dintre zodii. Pluto, care după astronomi nu mai este astăzi planetă, arată bogăția. Iată lucrul de care scorpionii fug. Ei caută mai mult pustiul. Atunci de ce în Râsmania s-a acceptat ca plutocrația să distrugă de tot democrația? Să fie scorpionii de vină că fosta lor planetă, asteroidul Pluto s-a micșorat atâta în ochii noștri, dar a fost suficient de ascuns pentru a fi luat drept model de către noul partid unic? Hăhăind-behăind sub cuțit de-atâta Bine, Rusmânia portocalie ca-n Sahara și-a pus la punct un sistem securizant-piramidal, un alt templu Luxor în care Mumia stă și noaptea de veghe, chit că ajunge neștiut de nimeni și în lanul de secară, el, cel chel și înțelept, cel mare și viteaz, Ramses al II-lea sau Traian al II-lea. Nu ne ajunsese unul hispanic, datorită căruia am ajuns și noi de două mii de ani ceea ce-am ajuns, ne mai trebuia și ultimul Traian, scorpionul roșu, măcelarul Pieței Victoriei și al tuturor manifestațiilor cu zeci de mii de nemulțumiți ai Râsmaniei sale. Scorpionul politic seamănă cu un Y culcat. Așa se vede el, din orice parte doriți să priviți. Așa este și cu Traian al II-lea, s-a culcat ba spre stânga, ba spre dreapta. Vă dați seama că un astfel de scorpion n-a dormit de grija atacului întreaga viață. Mai ales dacă a nimerit pe un vas. Și a spionat prin Marea Mânecii. Și a băgat pe sub mânecă voturi ce nu erau ale sale, câștigând în străinătăți partidă după partidă. Nu putea fi prins. Pentru că-și instalase vameși chiar și în ambasade, consulate. Iar dacă-i șeful vasului Râsmania, atunci eventuala naufragiere a epavei pe care n-a vândut-o încă de tot îl va duce undeva, măcar pe un atol, pe o Insulă a Șerpilor. Călare pe-o parâmă, pe-un catarg, pe-o velă, pe-o șapcă de matelot înecat. Acolo ar trebui înlănțuit, ca să vadă atunci felul în care va învia pământul ocupat de junta sa portocalie. Scorpionii roșii au luptat în Afganistan. Însă mai marele scorpion roșu, Traian al II-lea, este ceea ce nu trebuia să devină niciodată un scorpion: trandafir otrăvitor. Cine l-a mirosit – pentru că un trandafir a fost simbolul Partidului Democrat defunct – sub forma portocalie de după 2004 încoace, s-a ales cu o duhoare. Arahnidele nu sunt străine de scorpioni. Cine a văzut minusculii pui de scorpioni, a observat desigur și asemănarea infanților scorpioni cu păianjenii. Sunt aproape rotunzi. Miniaturi de scorpioni. N-au cârligul dezvoltat în coadă. Scorpionul Traian al II-lea este și o arahnidă, un păianjen ucigaș până-n pânzele albe. A devorat-o și pe madam Muscă (n-a pozat el în cel mai liberal șef de stat când a condamnat comunismul și a glorificat deschiderea tismârlănească a dosarelor Securității, când trebuia să-și facă de fapt autocritica, să se autosuspende din prima funcție în stat pentru activitatea de ofițer prin fostele Þări de Jos?), l-a păpat de viu pe Roman și s-a pretins a fi doi într-unul, șef de partid și de stat – exact ca Iliescu și Ceaușescu. Nu altfel procedau împărații romani: arcul de triumf al lui Constantin cel Mare din Roma este de fapt o modificare grosolană a arcului de triumf dedicat lui Traian. Ar putea să i se facă și lui Traian al II-lea, lângă bulevardul Alexandru Averescu, pentru merite militare generalissime, amiralissime (precum lui Horthy, amiralul fără flotă) un alt arc de triumf. În lipsă de fonduri, ar trebui modificat actualul arc, să i se înalțe pe canatul de sus un Oblio, statuarul trup de piatră al Comandorului ucigaș din „Don Juan” al lui Tirso de Molina. Comandorul scorpion Traian al II-lea este tipul șefului balcanic, tipul șpăgarului, tipul tâlharului și ucigașului ce vrea să pară justițiar. Nu știu, dar nu-mi vine să cred că acest Traian al II-lea a venit pe lume sub auspiciile vreunei zodii. Eu, ca taur, mă înțeleg excelent cu scorpionii. Iubesc mult scorpionul. Fac și copii cu tine, Iubito_Una, care ești scorpion. Fratele meu, singurul frate, Emil, e scorpion. Unchiul dispre mamă, Virgil, care a murit alaltăieri și a fost înmormântat astăzi la două, în Timișoara unde a luptat cu fii în stradă, e scorpion, sau a fost adevărat scorpion. Dar pe el, numai pe el, Traian II, clona lui Traian I, chiar că nu îl înțeleg niciodată! El nu este de fapt nici scorpion, e o scorpie apocaliptică, un scârbavnic răpitor. Eu n-am auzit că scorpionii ar fi carnivori. Dar despre Traian II toată lumea știe că e mai mult păianjen decât scorpion. Zodia păianjenului e zodia sa. XIII s-a postat deja! XIV E pur si muove. Iepuri din coșmarul cu față umană - Lewis Carroll, Lewis Carroll! Hai, ieși la iveală, am nevoie de tine, ce stai acolo? Așa îi strigă un mic iepuraș de Paști, străstrănepotul lui March Hare, celui care îl inventase, marele scamator Lewis Carroll. Acesta nici nu se sinchisi decât să iasă pe jumătate din văgăuna unde stătea de foarte multă vreme îngropat printre cărți. Mormăi: - Uite iepurele. Hocus pocus preparatus, nu e iepurele! Ce-mi îndrugi verzi și uscate, mări Merișor? Ia cată și vezi-ți de morcovul tău de Bugs Bunny!... Pe iepuroiul zglobiu îl chema pe englezește MacMarch, pe românește Mărțișor, Merișor. N-a reușit să intre în politica dâmbovițeană decât pe timpul regretatului de el regim comunist, când toate animalele erau egale în drepturi... Și nici în marile familii britanice de lorzi, conți, nici în cele de baroni și baroneți nemți, pentru că nu se difuzase pe TVR serialul \"Moștenirea Familiei Guldenburg\", iar apoi a fost prea târziu pentru el, îmbătrânise foarte tare, doar de ochii lumii, că altfel... Nu se auzise de numele său din pașaportul românesc, Marci Heăr (cam marțial acest nume, deloc primăvăratic, mai mult de lemn putrezit iarna, după zodiacul chinezesc). Îl prinsese din copilărie de pe la bunicii săi, care-l crescuseră prin Sudul munților ori nunților Urali sau în Urlalii. Păcat că aceștia erau de mult oale și ulcele. În actele date de eliberatorii sovietici familiei sale, căpătase un nume puțin cam slavizat, și din englezescul Billy Boy Meer, cum îi fusese hărăzit de către muze să se numească, îi plăcea să fie poreclit în stepa rusească mult adorată Borâs Păstârnak. - Da’ ce-i? Hai, lasă-mă, iepu...roiule!... – îi răspunse Lewis. - Uite - strigă Mărțișor Borâs -, toate aceste “Alice’s Adventures in Wonderland” se petrec taman acum în Râsmania... Hei, tăicuțule, nu te interesează? Eu voiam doar să te înștiințez că iată, în sfârșit ți-a înviat țara aia, cum o fi chemând-o, am un lapsus… Aaa!... Da, mi-am adus aminte, ți-a înviat țara farselor, despre care pretinzi c-ar fi minuni. - Văd că se petrec toate cele pe la voi, în obscura Râsmanie, după ceea ce am scris eu din imaginație. Păi eu sunt Nostradamus al vostru, orice verset de-al meu e deja nemuritor, tipărit, literă de lege! Și nici măcar nu știu despre ce farse e vorba aici, că nu-i așa de mult public plătitor pe la mine-n țarină... Sunt mulți pe la negru. Eu am asigurată vizuina mea, tronul de tată al iepuroilor și euroilor chiar în groapa comună a țarinei și ultimului țar. Acolo au fost ajutați de către tavarișii mei de drum, bolșevicii, să treacă în țara umbrelor, chiar în orașul Ekaterinei a II-a, Ekaterinburg. MacMarch, Borâs Meer ieși după ce-și făcu rolul. Merse, cică pentru micțiune, în decor. El, ultima odraslă a lui March Hare, se ocupa acum serios, c-o îndemânare colosală, de asociația ochiul și timpanul, rozând și picioarele unor scaune printr-un site pe care prinsese o ură de care n-avea să se mai curețe, precum scafandrii de la comunale, în toată existența sa efemeră de rozător și turnător la ăi mai mari decât el. În lipsa lui MacMarch Mărțișor, apăru bătrânul iepuroi de Paști Rabbit, adică Iepurele Alb, a cărui conversație cu Lewis Carroll a fost bineînțeles înregistrată din canalizări cu aparatura cea mai perfecționată de origine sovietică. După plecarea sa peste mări și țări s-a găsit și înregistrarea bunului samaritean MacMarch Mărțăguș. Iat-o. Transcriem după dactilografierea unui text în engleză, bineînțeles de către secretarele din redacția „Realității șoriceoicelor”: ------------------------------------------------- „Mouse dear! Do come back again, and we won’t talk about cats, or dogs either, if you don’t like them!” When the Mouse heard this, it turned round and swam slowly back to her: its face was quite pale, and it said, in a low, trembling voice, „Let us get to the shore, and then I’ll tell you my history, and you’ll understand why it is I hate cats and dogs.” („Dragă Șoarece! Vino înapoi încă o dată și nu vom mai discuta, dacă nu-ți face plăcere, nici despre pisici, nici despre câini!” Când Șoarecele a auzit cuvintele sale, s-a întors și a înotat încet până la ea: fața îi era destul de palidă și i-a spus încet, cu glas tremurat „S-ajungem la mal și-atunci îți voi mărturisi povestea mea și vei înțelege de ce urâsc pisicile și câinii”.) Numărul de cod Rabbit spuse, dar nu trebuie să-i dăm în totalitate crezare, pentru că ia la mișto serviciile noastre de informare: - Se mai întâmplă pe-aici, pe la Porțile Orientului, pentru că peste tot îi paște pe cei mari, capabili câte-o Anna Pauker, câte o Vatră Luminoasă, câte-un Canal, câte o Gherlă, câte o groapă comună… Se întâmplă de toate, pentru că aici ești sau nu ești scriitor, în țara în care ne omorâm… tot timpul. Fără voia noastră. Ne facem din ce în ce mai mici, liliputani, cât degetarele, pentru că suntem conduși de-un ipochimen portocaliu cu mintea cât o gămălie. Și-acest rege al cancanurilor, Falsa Broască Þestoasă, care n-ar fi bun în alte țări nici de-o ciorbă, ne-arată „cadrilul homarilor”, care țopăie prăjiți cu mustăți oranj în tigăi și ne strigă: „Să trăiți… Bine?”. Iar Tismăneanu și Manolescu îi țin isonul. Nu de mult Tismăneanu a spus că cine ar vorbi de rău pe împăratul Falsa Broască Þestoasă se face vinovat de lezmajestate. Iar reverendul Charles Lutwidge Dodgson (Lewis Carroll, zis și the big english Dog) i-a replicat: - Dar Alice cum a intrat în țara asta de poveste macabră a voastră? Rabbit spus-a: - N-a intrat. A fugit. Însă au întors-o din Bușteni unii de la agenția de turism ca tine, care dau cărți de drum, iar fraierii de români constată când ajung la destinație că a dispărut pensiunea, hotelul, ori e arhiplin prin locurile de cazare. Concluzia mea este că rețeua noastră trebuie să fie mult mai vigilentă. Partidului nostru iubit, stăpânului Manolescu și cerberului Tismăneanu li se strică toată faima dobândită în ultimii ani, sunt făcuți de tot rahatul oranj, ce zic, sunt terfeliți de bătrânul Rabbit și de Lewis Carroll, acest șoarece de bibliotecă foarte periculos, vândut capitaliștilor odată cu uciderea familiei Romanovilor. Cer să fie urmăriți în mod constant și la urmă să fie striviți, după ce vor fi fost schingiuiți ca hoții de cai, jupuiți și mâncați sub forma de iepuri umpluți cu măsline și piure de castane. Proces verbal încheiat astăzi, 26 martie 2011, pe baza rapoartelor informatorilor mei, de către mine, băiatul cu ochii albaștri, Billy Boy Meer, zis și Merișor, și Borâs Păstârnak. ------------------------------------------------- Ridicat pe jumătate din groapa comună făcută de sovietici, acum devenită gură de canalizare, stafia lui Lewis Carroll căscă o gură cât o șură. Prozatorul englez se transformase de un secol în Mouse. Rabbit o zbughi la fel de juvenil, iepurește, în țara sa de adopție, dacă nu în toate țările, printr-un turneu neîncetat de adopție. Rabia vine de la vulpi, nu de la câini.