“Vademecum” van Bacilus (I)

Încă de mic, Ludwig Van(V)eceum – sau cum îi spunea maică-sa, van Bacilus – făcea asocieri semantice ieșite din uz. Își punea fruntea pe fundul de tocat. Contorsionist înnăscut. Și tocătorul mă-sii îl ocolea. De prin cămară o bătea pe madam Funia de usturoi, că n-a prins în capcană niciun strigoi de guzgan. De aceea, taică-su l-a poreclit Betovână, Ludwig van Betovână. Îl preocupa devoratul. “Slana-i roasă de toți strigoii țării” – a început el să politizeze în bucătărie din adolescență. Cum a început să trăiască, ori să conștientizeze aceasta?... povestește în jurnalul din 1966, publicat când împlinise patruzeci și doi de ani ; să pară însă că fusese redactat încă de la douăzeci de ani : odată cu îmbolnăvirea tatălui său cică îi urâse pe șefii poeziei revoltei, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru ș.a., deoarece îl iritase acel grup ce instiga tineretul la \"imoralitatea\" protestului antisovietic. Persecutat de Antonescu, tatăl lui Ludwig Betovână se pitise în cele din urmă prin cavernele pulmonare, într-o cameră unde-avea să moară puțin mai târziu. Atunci van Bacilus i-a condamnat pe toți la moarte. Să nu vă mire faptul că și-a ținut făgăduiala, până pe data de 7 septembrie 1993, când a fost chemat de strămoși. Numai ca să-și vadă întremat tatăl, Ludwig Van(V)veceum s-a înscris la școala de subofițeri. Marea dorință a tatălui proletar a fost ca el să devină, după moartea sa, capul familiei și s-o întrețină pe maică-sa. Calea cea mai ușoară ar fi fost să urmeze cariera militară. O altă bruscă turnură: stânga-mprejur! – un camarad comunist i-a dat brânci minții sale, ce a-nceput să facă mai mult tic-tic-tic, strict-strict-strict, stric-stric-stric, decât tac. Cum a intrat în majorat, s-a crezut persecutat pentru că deja începuse să manifeste repulsie împotriva războiului. Devenise anarhistul Școlii Militare din București, timp de doi ani de zile, fiind sancționat în repetate rânduri pentru recalcitranță, nesubordonare, propagandă bolșevică. Când se sfârșește al doilea război mondial, el e barbu – lăutaru și asistă la sosirea regimentului Tudor Vladimirescu. Părăsește unitatea ori singura “școală” a sa, militară, pentru că nu-i convenise faptul că pe timpul bombardamentelor germane aceasta fusese mutată la Câmpina sau mai înspre Oltenia și nu mai putea urmări în weekend fustițele din București. Se laudă în jurnal că i-a făcut-o până la urmă superiorului său. Prima poliță plătită. Acesta avea să ispășească o teleportare prin taigaua siberiană. Ludwig Van(V)eceum s-a îngrijit, și mai târziu, ca acest drum să-i fie fatal sărmanului locotenent. Mai trebuie consemnat în adăugirile “Vademecum”-ului, din acest caiet al Fiului principalului faptul că, din pricina coșurilor mari – de carne și nepotolirea firii – Van(V)eceum se credea un nou Ion Barbu, numai că la modul eugeniei comuniste: înfuriindu-se mereu dacă i se reproșa cine-a fost taică-su, se credea Omul nou, vorba trioului sau cvartetului M.(E.)L.S., “Barbă-Cot, Barbă cioc, Barbă deloc!” – Karl Marx și Friedrich Engels semănând cu bivolii Ma-urâtaniei încă utopice, Ulianov Ilici Lenin cu țăcălie ascuțită de țap chel și Vissarion Ivanovici Djugașvili, supranumit Oțelul sau măcelarul din Piața Roșie, cu mustață, ca Otto von Bismarck. Ludwig al nostru era de fapt aproape spân. Însă, odată înștiințat că un simpatizant sau chiar membru al Partidului Muncitoresc Român își lasă mustață, barbă – chiar dacă-i murea omului cineva – imediat îl dădea-n gât: c-ar fi obscurantist, chiabur, filoburghez, agent englez, declasat social, luptător prin Făgăraș, imperialist și câte altele. Culmea e că, imediat după ce Van(V)eceum sesiza organele ejaculante ale partidului, individul dispărea ca după un radere pe cap, ori ca după o razie, de pe fața pământului, chiar de pe stradă, ziua. Cine l-o fi îndemnat pe-acest Ludwig ferchezuit de laș să facă din literatura biseculară ca un codru un teren defrișat, din Dosoftei, Varlaam, Antim al Iviriei și-al nostru, Ion Neculce, Radu Greceanu, Băleni, Constantin Cantacuzino, Cantemir, Văcărești, Conachi, apoi din tot secolul XIX – romanț al preclasicilor și al marilor clasici –, iar la urmă din toți interbelicii arbori ai secolului XX un gater unde să incendieze cheresteaua, după principiile jdanoviste?! Ce Mephisto i-o fi luat locul pe la vârsta maturității, de i-a putut îngrozi și pe Mihai Beniuc, George Macovescu și pe Zaharia Stancu de câte cele acumulase în el - turpitudinea opiniilor, tupeu, calomnie - ca un mare iresponsabil, gata să se strecoare parazitar până la Dej, Maurer, sau în birourile unu și doi ceaușe-regești?! Aici istoria păstrează un moment de reculegere, nu știe ce să ne mai răspundă; cum de-a fost posibil ca un Van(V)eceum fără studii superioare și fără bibliotecă (până când și-a făcut rost de una, abia la patruzeci de ani), simplu autodidact fanfaron, să poată conduce atât de discreționar, până în 1968, revista “Luceafărul” – a doua ca importanță după „România literară” creată de Geo Dumitrescu – și, de asemenea, să fie moderatorul celui mai frecventat cenaclu al neomoderniștilor de-atunci, „Nicolae Labiș”? A făcut aici atâtea abuzuri, favoritisme celor simpatici și nedreptăți celor nesimpatici... Bineînțeles că a urmat scoaterea sa pe tușă, chiar când nea Nicu era ocupat cu problema Cehoslovaciei și a rușilor de la graniță. Membrii marcanți ai Uniunii Scriitorilor l-au eliminat din biroul ei de conducere, pentru totdeuana. Dat afară pe ușa servitorilor, Van(V)eceum a vrut să se strecoare, vrându-se catapultat înapoi, direct de către Marele Prim Secretar și de către consoarta, pe care o curta cu insistență, fiindu-i amant. Însă nu i-a mers stratagia și i s-a dat pe mână, imediat, un săptămânal cvasianonim până atunci, un furaj de știri arhivistice bucureștene. Acest furaj publicistic, necitit de nimeni, se chema, mai înainte să-l transforme el în dejecție urinară, „Săptămâna”. Se-auzea că van Bacilus nu putea să se… și de aceea dădea drumu’ doar o singură dată pe săptămână, iar ce ieșea brusc pe hârtia asta igienică, puțini mai puteau șterge… La fel stăteau lucrurile cu patima sa după fotbal. Fix la vârsta morții lui Hristos, și-a intitulat a doua sa carte chiar „Triada de aur”. Despre ce credeți că era vorba? Despre dogma Sfintei Treimi a omului nou, de tip comunist, dar pe înțelesul ateilor microbiști. Nu neapărat despre fulul Marx-Lenin-Stalin (cu Brejnevul basarabean și Ceaușescu în subsidiar, pereche la cărți), ci despre cluburile de fotbal. Steaua era pentru Van Bacilus ființa divină și a crezut în noua eugenie prin fotbal a neamului românesc, ceea ce-i dădea oricând prilej să-i înjure pe toți străinii, începând, firește, chiar cu sovieticii, bulgarii și sârbii. La campionatul mondial din Mexic s-a deplasat cu voie de la stăpânire, alături numai de Ion Băieșu dintre intelectuali, lăsându-l mofluz pe mai tânărul său amic, Adrian Păunescu. Acesta s-a luat de Van Bacilus și de Nicolae Dobrin prin “Luceafărul”, insinuând că Van(V)eceum i-ar fi dus prin cluburi nopți la rând pe fotbaliștii români, chiar și înainte de meciurile decisive cu Anglia, Brazilia și Cehoslovacia – unde au făcut un egal și au luat bătăi la limită, însă turtucăiene. Pe urmă, când s-a întors în țară, amicul său Păunescu a lăsat-o brusc mai moale, pentru că Van(V)eceum nu spăla niciodată toaleta când trecea la execuții sumare. Oricum, au venit și inundațiile, mobilizarea națională, tezele de la Mangalia (Neptun) din iulie 1971 și istoria cu decadența fotbalului românesc a fost uitată până la sfârșitul anului de tristă amintire maoistă. Când s-a proțăpit cu șevaletul prin Cuțarida, nimeni nu știe. I-a ieșit cu noroc baba Corcodușa în calea lui Ludwig Van(V)eceum, că doar se plictisea și încă se simțea acolo în elementul său. A avut ce să-nvețe. Căpătase de mic furie față de autoritatea statului, care făcuse din tatăl său o legumă din butoiul cu murături, deschis abia după Sfintele Paști. Periferia Bucureștilor l-a hrănit de mic, văzând cum aceasta își extinde Groapa lui Ouat!… I-a ales cârciumarului Stere Drăgănoiu o nevastă, pe Lina (lui Arghezi), i-a pețit-o, a dezlipit-o din bătătura părinților ei (care la Arghezi erau morți), i-a cântat cearșafului ei nupțial, i-a dat energii de nevastă, a făcut-o să se simtă cucoană. L-a învățat și pe bărbatul ei, Stere, cum să înmulțească rachiul și să își facă prieteni, clienți în cartierul unde el n-avuse vad la început. Extinzându-se mereu străzile Capitalei de la periferie, Groapa era forțată mereu să se mute înspre alte maidane, iar casa lui Stere rămânea tot la coada luptei cu bolile, tâlhăriile, bețivii, vagabondajul. De parcă numai acest spațiu, al cârciumii și întâlnirii tuturor bubelor în cap ar fi fost de vină. În paralel descria și viața altei femei de moravuri ușoare, Didina, pentru care Bozoncea și oamenii Cuțaridei furau cai și erau în stare să facă moarte de om. Paraschiv devine mafiot șef. Vrea să parvină. O mafie întreagă – de parcă Bucureștii erau în Sicilia sau în Extremul Orient, de prin anii 1930-1940. Yakuza niponă, Triadele chinezești și Comora napolitană, toate se-adună în jurul Cuțaridei, a mahalalei bucureștene, deplasându-se precum șerpii veninoși până la inima bolnavă a Regatului României, până în Piața Unirii și Dealul Mitropoliei. Acesta este, pe scurt, mesajul “mesianic” al Gropii, al amenințării perpetue. Bacilus contemplă juisând moartea socială, știind de fapt că era imposibilă întoarcerea democrației burgheze. S-ar fi dat și peste cap, numai pentru a nu se-ntoarce lumea României Populare de pe drumul luminat de lampa lui Lenin. În nuvele, Oaie și ai săi, electrocutații de vii, cei care umblaseră cu funicularul și ridicaseră stâlpii de tensiune, cei care-și băteau nevestele, ori se vătămau ei înșiși ca până la urmă să nu scape de front trebuiau să știe un lucru : la capătul Șoșelei Nordului era numai Uniunea Sovietică, iar el, Princepele apărător al comunismului nivelator stătea de gardă zi și noapte. Adică : Șobolani din toate țările uniți-vă, ca să-i devorăm pe toți urecheații de Stalin ! Eu sunt Che Guevara al românilor, care de fapt nu voi muri niciodată ! Balonul – pardon, Globul – e rotund, deci dați-i, bă, șuturi, înscrieți(-vă) ! Luați și înghițiți foaia națională, “ ‘Săptămâna’ nebunilor!”