Călin, profu’ de fizică. Moartea la țară, la Cobadin

La Centrul Școlar Cobadin mi-a fost dat să întâlnesc un om. Nu „între oameni”, ci un tip uman de prin filmele rusești. Un destin de-a dreptul nefericit. Capabil totuși de performațe intelectuale care-l uimeau și pe directorul liceului teoretic, Dumitru Luca, însă îi deranjau pe elevii slabi cărora le preda fizica domnul Călin, iar pe părinții mai suspuși îi iritau de-a dreptul! Tipul bărbatului celibatar, romantic, ori al visătorului revoltat esenian, pe care-l apucă la 39 de ani foamea de-a se căsători, deși e ros de tutun și alcool. Tipul marilor contraste, pe jumătate armean ori arab, pe jumătate român, dinspre tată cred. Pentru mine, care eram atunci chiar la începutul carierei în 2001, mi se părea că dacă voi ajunge vreodată în situația acestuia, mai bine mi-aș fi abandonat orice preocupare lumească și, țuști, la mănăstire, pour toujours… Cum am sosit în Cobadin, cea mai înstărită – cu două abatoare! – și cea mai bine locuită localitate rurală a județului Constanța, avui de furcă imediat cu statul undeva, cazarea nefiind deloc bine convenită de către inspectorul de personal Miu de la I.S.J. Constanța. - Porcărie, mare porcărie! mi-am spus când am văzut condițiile, nu se putea sta! Mă asigurase inspectorul Miu că voi sta la casa primăriei, iar directorul, de cum m-a văzut, hai să mă cazeze într-o casă mai deosebită. Vorba vine deosebită! Acolo locuise cineva, nu mai știu cine, a, da, îmi amintesc. Era să spun Costache Negri, fratele Elenei Negri, al lui Dri-dri, marea iubire a lui Alecsandri… Ne, ne, ne, ne! Ci biograful pașoptistului și marelui unionist Costache Negri, scriitorul bucureștean originar din Cobadin, Pericle Martinescu, un prozator, eseist, diarist excepțional. - Ooooo să stai, îmi zisese directorul Luca, în casa natală a unui mare scriitor, sper să nu te descurajeze condițiile pe care le vei găsi. Hai să te conduc, e foarte aproape de liceu, la doi pași! Eu venisem pe nu știu cât septembrie. Titular pe limba și literatura latină. Urma însă ca doamna Luca, suplinitoare, să predea toate orele de latină, ca și în anii precedenți. Oooooare știa latină? N-am stat să plec urechea în stânga și-n dreapta. După mine, ca suplinitor, avea să se înființeze în centrul de comună și profesorul nou de fizică, pe numele de familie Călin și nu mai știu cum. Ce râdeți, fraților și surorilor de mine, se mai întâmplă să-ți uiți colegii, și la casele mari de producție nu-i la fel? Zis și făcut. Mă conduce domnul director Luca. Înspre casa memorială, ca să mă instalez cică. Închisă cu lacăt. Îmi promite că trimite o femeie de serviciu. Să-mi deschidă. Se întâlnește cu parohul bisericii, părintele Cocoș, tot din apropiere, care locuia într-o mică vilă și-avea mare grădină peste drum de… monumentul istoric, din patrimoniul național, unde aveam să stau eu cică un an… Urma să mă întorc până începea școala pe cinșpe acasă, la părinți, în Constanța. A doua oară m-am dus la Miu. Văzusem casa aceea memorială, țeapă!… Dezastru total! Două camere cu tavanuri înalte, dar cu vreo doi-trei șoareci morți pe dușumelele de lemn… Într-una din camere, chiar în cea mare, din dreapta nu se putea sta. Pentru că șiroia de la chiuvetă mereu, instalație veche, de nereparat. Așa a stat tot mereu?… Goală, fără nimic în ea, decât vânt. Numai în cea dinspre stradă, din față s-ar fi chinuit un amărât, un vitregit al sorții, un geniu, cine știe!… - Domnule inspector, nu-mi convine deloc! îi zic eu la Constanța, la parterul Colegiului Național Mircea cel Bătrân, unde am aflat apoi c-a studiat și Pericle Martinescu (la Școala de Băieți de atunci). - De ce domnule, că am vorbit cu domnul primar, cică se poate locui casa aceea memorială, încă n-a făcut-o nimeni, dar tu ești foarte energic și-o să schimbi, o să sfințești locul acela, ai să vezi! - Dați-mi altceva, că e bătaie de joc! Geamuri sparte și cârpite, acoperiș cu olanele vechi, de pe timpul bombardamentelor aliate, fântână în camera din spate, sobă de teracotă crăpată, pat de campanie rebegit! Și nu mi se poate promite nicio îmbunătățire! - Atunci, ar mai fi o soluție, dar nu știu dacă o să fie de acord domnul director Luca… - Dați-mi orice, numai casa memorială din Cobadin nu mi-o dați! - Ei, atunci, uite, îți dau numărul de telefon al unui consilier cu care sunt eu prieten, Marin. Dacă vorbești și personal cu el, ori cu primarul, atunci îți va da o cameră la casa primăriei. - Mulțumesc, vă sunt recunoscător, domnule inspector! Vă salut. Și-am fugit cu numărul de telefon în dinți. Apoi am început școala. Dar cu o zi-două mai înainte m-am dus la Cobadin cu microbuzul. Voiam să stau acolo, să vin la ai mei doar în weekend. Mă aștepta consilierul sau viceprimarul Marin (era și una, și alta!, cumul de funcții, dar de fapt el trăgea multe sfori, era stăpânul locului în chestiunile întunecate, pentru că primarul bătrân și șchiop, mai cult, îl lăsa să facă multe năzbâtii). - Domnule Vișan, am înțeles că n-aveți unde sta. N-ați vrea să stați cu chirie pe la vreun sătean? - Domnule viceprimar, când am ales acest post de română și latină, pe listele inspectoratului scria în dreptul Cobadinului că se oferă și locuință cadrului didactic ce nu vrea să facă naveta zi de zi. Iar domnul inspector Miu mă asigură că mă veți ajuta. - Da, te ajut, însă momentan nu prea avem camere libere la casa primăriei, nu vrei să stai unde ți-a arătat domnul director? - Nu, exclus, nu se poate sta acolo. Igrasie, miros de suricate, cărămidă veche, spărturi în zid, lipsa instalațiilor sanitare… Niciun nomad n-ar sta la iarnă în astfel de condiții. În plus, am înțeles de la domnul director că liceul ori primăria nu pot restaura cu niciun chip casa memorială Pericle Martinescu. Pe-o iarnă grea m-ar lua naiba pe-acolo, la o sobă amărâtă… - Da, însă primăvara! Ai o grădină, pui zarzavat. - Nici gând. - Atunci n-am ce să-ți fac. A trebuit să fac anticameră la primar. M-a poftit la o cafea. Era jovial, dar de modă veche, semidoct. Un țăran adevărat însă! Imediat după ce i-am expus situația critică în care mă aflam, pentru că eu credeam în 2001 în apostolatul la țară și încă mai cred, l-a chemat la apel pe vicele Marin, spunându-i scârbit: - Îi dai urgent cameră la casa primăriei. Să își aleagă dintre cele două din față, cea de protocol rămânând disponibilă pentru vizite. Vezi că în una anul trecut a stat profesoara aceea Mustafa. S-o aleagă mai bine pe cealaltă! Să i se facă imediat curățenie! Cheam-o pe Marița la mine, să-i zic și ei. Hei?! Ce mai stai? Executarea! Rămăsei mască. Ce simplu se rezolvau toate… La țară trebuie să te duci direct la ăl mare, că pe drum te mănâncă sfințișorii… Am mulțumit frumos și după vreo zece minute Marița m-a condus nu departe de primărie, la cinci minute de liceu și de școala-grădiniță unde aveam să devin și diriginte, pentru copiii dintr-a V-a B. După repartizarea suplinitorilor de țară lungă (mai ales navetiști), a apărut și Mustafa Ghiulbera, profa de istorie, o tătăroaică puțin mai mare decât mine. Zicea ea cu doi ani, cu “origine sănătoasă”, rurală; poate avea mai mulți ani… aș zice acum, când e mamă fericită, n-am descusut-o atunci. Dar mai înainte de-a veni ea sosise Călin. Cu o zi. Dar o zi însemna mult… El avea să accepte casa memorială, dar nu de bună voie, ci silit. O să vedeți și cum! Să ne întoarcem puțin în trecutul său nu demult consumat. Aflai de la el pe urmă că rămăsese fără locuință. Îl fraierise un țigan viclean din Constanța. Maică-sa, rămasă văduvă, deținuse, proprietate personală, două locuințe în vechiul Tomis, orașul marilor buticari de după 1990. Vânduseră una dintre locuințe. Cheltuiseră pe te miri ce banii. Apoi maică-sa se îmbolnăvise, iar țiganul i-a propus fiului ei niște câștiguri dacă ar ipotecat cea de-a doua casă. Prostul de Călin îl ascultase. Norocul a fost că doamna Călin s-a stins repede. Altfel asista la mătrășirea lor din casă. La aproape 39 de ani Călin era pe drumuri, protestând pe-un pat de campanie în fața primăriei din Constanța, cu unele lucruri dragi într-un cort. Iar acum, cum s-ar spune, profesor ambulant, mai mult pe la țară. Pierduse și postul de titular, pe care îl ocupase odată. Mustafa Ghiulbera (Trandafir nu știu ce, iubit, în turco-tătară) îl avea și pe prietenul său, Marian, puțin mai mic decât ea, prieten care o vizita deseori la țară. El termina ingineria la Constanța. Era în ultimul an, nu prea avea de gând să se însoare cu ea. Dar Ghiulbera îl avea pe vino-ncoa’. Și pe mine m-a învârtit pe degete cum a vrut din prima clipă, a reinstalării ei tot la casa primăriei. Aveți răbdare, că vă explic, nu mă grăbiți, că eu despre Călin vreau să vă spun, dar vă garantez că și istoria mea ori cea a lui Ghiulbera se leagă de-a lui, nu vă-ndoiți de asta! Călin avea fruntea înaltă din cauza calviției premature, ochii săi erau foarte pătrunzători, dar și înveselitori. Se observa din prima că era un tip de gașcă, rămas cu un comportament cam de adolescent în timpul său liber. Îi plăcea enorm de mult să ia toate cărțile bibliotecii liceului la puricat, să aleagă și din ceea ce mai citise, ori alte scrieri din autorii preferați, să citească fumând ca turcul, să învețe pe de rost literatura străină dar și cea română, de cea mai bună calitate, tezaur, nu altceva! O foame celulară de-a citi. O cunoșteam și eu, iar consecința: distrofie clinică la trup, ca în lagărele naziste ori staliniste. Noroc că mie îmi plăcea și sportul. Dar Călin refuzase să-și trateze trupul cu recunoștință. Era cam pământiu-galben la față, foamea fizică își spusese în cazul său cuvântul. Era deja prea îmbătrânit. Dar dorința de instruire, juisarea sa în fața cărților ori în exigența cu care analiza progresul elevilor la învățătură, făcând grafice la toate evaluările scrise și orale îl făcea la început stimat și de către directorul Dumitru Luca. Acesta era și mare grădinar, vânzând la tarabele din piață, deși la C.Ș. Cobadin își petrecea aproape toată ziua, ca profesor de română și director plin. Prinsese drag directorul Luca de proful Călin, însă pe urmă avea să se convingă de instabilitatea psihică a acestuia, de năravul îmbătării la orice nouă ridicare a lefei, încât pe la Crăciun deja voia să-l mustre pentru comportament necuviincios la adresa secretarei-șefe, o tătăroaică din Cobadin divorțată. De aceasta s-a îndrăgostit pentru că o chema tot ceva cu Ghiul… (Trandafir), iar el știa și câte ceva turcă. L-am văzut și eu cum i-a adus odată la serviciu niște amărâte de tufănele, din grădina mea, din fața casei primăriei. Văleu, parcă ar fi făcut un gest de insultă, nu și-a dat seama, șușoteau și colegi din cancelarie, domnul și doamna Oaie, profa Doja de geografie, doamna Papa, directoarea adjuctă. La mijlocul toamnei anului 2001… greșeală de neiertat pentru Călin. Scăzuse în ochii vechiului colectiv, existent de pe timpul lui Ceau. Pentru că profu’ de fizică îi aținea apoi calea secretarei Ghiuly, dar asta n-am mai văzut-o, am auzit-o mai ales de la vecina Ghiulbera, care stătea ca și mine în casa primăriei, invitând-o uneori și pe secretară, cu care era bună prietenă. S-a dovedit a fi adevărat, Călin devenise tot mai insistent, nesimțit de-a dreptul, cum o să vedeți! La Ghiubera mai veneau două colege. De fapt două învățătoare, care erau și studente, una la psihologie, iar cealaltă la engleză, în Constanța. Senia, era și profă de engleză. Cealaltă apucase să ia orele de cultură turco-tătară tot la liceul nostru, de fapt la gimnaziu, unde aveam și eu vreo 25 de ore, restul de 5 la o clasă de liceu. Ghiulbera Mustafa era o adevărată amfitrioană. Câte ar fi de povestit despre serile de weekend, când nu mai plecam nici eu la părinți, la Constanța, iar din camera lui Ghiulbera se auzeau și zurgălăii tătărești dezlănțuiți… Senia era mai înaltă decât Ghiulbera, îi spuneau elevii săi Xena, prințesa războinică. Și nu erau departe de adevăr. Era aspră ca și colegii noștri de matematică, Costel și Alexandra, abia veniți și ei de pe băncile facultății, care făceau de asemenea naveta. De ce Ghiulbera mi-o făcuse și mie, dar și lui Călin când a revenit ca suplinitoare de istorie la Cobadinul son amour? Pentru că eu îmi alesesem deja camera, mai aproape de toaleta din curte. Apoi îl orientasem corect și pe Călin, să ceară instalarea sa în cealaltă cameră, unde înțelesesem că locuise anul trecut Ghiulbera. El tocmai primea învoire de la primar. Dar a intervenit ca o leoaică vechea locatară, de parcă ar fi fost o Leanca văduva. I-a împuiat capul vicelui Marin, pe care se vede treaba că l-a convins să o lase tot la casa primăriei, nu în casa memorială, unde fusese poftită să șadă. Făcuse scandal și la domnul director. Acesta o ascultase. Vorbise cu primarul pentru ea. Negociase cu suplinitorul Călin. Ca suplinitor… trebuia să fie cavaler, ș.a.m.d. La vârsta de peste șaizeci de ani, domnul Dumitru Luca era un pedagog experimentat, poate nu chiar desăvârșit. Și eu o înțeleg perfect pe Ghiulbera. Cu un zâmbet și o unduire de sirenă mai plinuță, cum era ea, dar cu mijloc impecabil, putea să mă determine să-i dau camera pe care o voia. Culmea, n-a vrut-o tot pe cea în care stătuse. Din superstiție cică – turcii și mai ales tătarii sunt extrem de tradiționaliști și superstițioși. Eu n-aveam prietenă, încercam să o curtez pe profa de matematică, Alexandra, însă ea nu prea îmi acorda atenție. Era din Basarabi, făcea navetă mai mică. Se pare că credea despre mine că n-am familie. Nici nu prea ieșeam în Constanța cu gașca tinerilor profesori de la Cobadin. Erau alții cobadineni, mai în vârstă, mai tineri, cu care începusem să mă obișnuiesc. Cert e că, vrăjit de perspectiva iubirii pentru secretara aparent disponibilă, având un cult pentru tătăroaice și turcoaice, un cult cam masochist, e drept, proful de fizică, domnul Călin, s-a ratat din prima, de la sfârșitul lui septembrie, când a lăsat-o pe Ghiuly să stea la casa primăriei, deși el sosise în acel an școlar cu destul timp înaintea ei. A luat lucrușoarele pe care le deținea într-o geantă burdușită și s-a mutat frumușel într-o căsuță cum nici bădiței Mihai ori lui nenea Iancu mereu pe drumuri nu le trecuse prin capete să închirieze vreodată: casa memorială a lui Pericle!… Epocă de rahat pentru el, nu de aur! Și mai trebuia să plătească și curentul în casa memorială cu șoareci și spărturi. Pe când nota mea și a lui Ghiuly era extrem de mică, indiferent cât consumam. Mai mult avea să ne coste lemnele pentru iarnă, pe care ni le dădea pe sponci domn Marin, cu mutra sa acră, dar pusă pe șotii și glume la adresa mea și a lui Ghiuly!… Mitia s-a ivit într-un iepure ori iepuroaică de lemn, după zodiacul chinezesc. Călin într-o maimuță, bate-l vina de zodiac, numai lighioane fată! Mitia era cobadinean de când se născuse. Călin, constănțean. De când venise în Cobadin tânjea să revadă marea, fiindcă-l despărțeau vreo treizeci de kilometri până la țărm, în linie dreaptă, iar pe șoseaua dinspre Adamclisi și-apoi pe Autostrada Soarelui mai mult. Mitia cochetase cu marinăria, însă după 1990 se cam lăsase, dacă oricum trebuia să călătorească sub pavilion străin. Cică el… din patriotism, să nu fie considerat cumva… vânzător de țară. Soția, Selvica, îl dojenise: - Eu te-așteptam, Mitia, chiar dacă te duceai până în America de Sud, India, China, ori în Jamaica! Mai veneai și tu cu niște bacsuri de Kent, Marlboro, Camel, Dunhill, mai îmi cumpărai bijuterii din Indochina, iar pe cele de care mă plictiseam le vindeam cu profit chiar și-n Cobadin… Acum ce-o să faci, o să tragi targa pe uscat, ori te-apuci și tu de-o treabă serioasă? Primul lucru… serios, nimic de zis, pe care-l făcu Mitia, după ce forțele maritime române cam intraseră la apă… teritorială străină, a fost să deschidă un fel de Caritas la Techirghiol. Vrăjeala a mers, era gata să iasă cu toți banii obținuți afară, să o tulească într-un Olcit bleu pe la Vama Veche. Însă poliția și vameșii au făcut front comun. Mitia a ajuns la zdup, având de ispășit destui ani. Selvica s-a descotorosit de traiul… mai bun cu Mitia, a divorțat imediat, fiind și cu un an mai mare decât el. Se temea că, dacă ar fi ezitat, i s-ar fi uscat trupul așteptându-l pe Mitia să iasă de la mititica sa foarte… largă, pe poarta cam neplânsă dinafară a Porții Albe. În momentul când ieși din închisoare, la patruzeci și doi de ani, Mitia veni în Cobadin. Se angajă paznic la unul dintre abatoare. Șeful său, Iani Fetuș, avea o soție cam zvăpăiată, pe Chirața, gestionar la același abator. Mitia s-a încurcat la început c-o foarte frumoasă văduvă, Iuliana Frosa Crainic, care avea și-un băiețel. S-a temut să accepte propunerea ei de a-i face un copil. După trei luni a rupt relația cu ea, că era prea bisericoasă, zicea el. A intrat în cârdășie cu madam Chirața și plănuiau să-l facă pe Iani Fetuș să ajungă la faliment. Scene de-o simplitate animalică aveau loc pe seară, când angajații plecau, însă Mitia rămânea s-o îngrămădească pe Chirața prin hala cu antricoate, cu acele carcase de porci agățate de cârlige. Soția șefului aducea și casetofonul, ba chiar și boxele portabile, nu prea grele, ca atmosfera să fie de hard rock. Îi plăcea mult să intre în ritmurile dure ale englezilor de la Jethro Tull sau ale califorinienilor de la Metallica. -Ah, Mitia, intri de noapte, să-ți fac un streeptise, ca să știi cum trebuie să păzești ceea ce nu-i al tău, tocmai pentru a deveni al tău. Ia vin’ de pune mâna aici, ce simți? - Chirațo, ah, dragostea mea, ai pantalonii mulați de piele roșie… Și niște forme, că-mi vine să mușc, să te mănânc! - Și aici, pe piept, pe burtă, pe spatele meu cabrat? - Uau, ai un corset de piele, tot roșie… Măiculiță, scapă-mă, că-mi vine rău!… - Dar aici la spate, Mitia, ce crezi că țin? - Păi știu eu, poate că ai adus și tu o păturică, să învelești carcasa porcului ori a scroafei, când o fi să ne sprijinim. Că mi-au intrat niște coaste de dobitoc în spate ultima oară… - Nici gând, am, uite, o nuielușă, un bici împletit, tot din piele, c-un capăt dur, iar cu mânerul îmbrăcat în blană de nurcă. O să te mângâi, o să-ți fac masaj erotic, pe urmă o să te leg de-o carcasă și-o să te bat, mai ceva ca în „Coliba unchilui Tom” sau „Izaura”. - Da, Chirațo, ești primejdie rea și vrei de la mine pază bună, să trec prin tine, să te străpung, să te fac doamna mea, ingrato! - Nu mai zi așa, că dacă mă amăgești doar ca să mi-o tragi cum îți vine și nu-l distrugem pe Iani, îți dau un șut de zbori definitiv de-aici!… - Ei, dacă poți! Păi dacă anunț cum îl săpi tu pe Iani, investind în abatorul concurent, ca să-l falimentezi pe ăsta vechi de pe timpul lui Ceau, dacă îi pun pe copoi să miroasă mai bine prin hala asta urmele celor pe care i-ai călărit ținându-te pe coate de carcase, atunci din porcii ăștia suspendați or să înceapă să iasă tot felul de… vorbe. Ca și pereții acestui abator, porcii de-aici au văzut multe și sunt pătați de mulți; chiar la apogeu, făcându-i să sfârșească în coit întrerupt, ejaculând în decorul acesta vertical. Porcii împroșcați a doua oară, dar nu cu propriul sânge, ci cu sămânță de la buhaii tăi, nu uită cu una cu două! - Ha, ha, Mitia, știi că ești amuzant! Păi tu ce crezi, oare femeile de serviciu nu șterg cu mopul picăturile de sânge, urmele de pași în fiecare dimineață, după ce te-ntorci tu acasă? Habar n-ai tu că la afumarea antricoatelor, a jumătăților de porci se duc toate petele alea de care zici, de rămân “martorii” tăi înșirați, rumeniți și îngălbeniți, orice muscoi s-ar fi căcat pe ei!… Chirața Fetu dădea tare apoi volumul de la casetofon. Numărul certei, preludiul de întărâtare sado-mazo a amândurora se încheiase. De la câte o baladă rock începea să-și onduleze fundul strălucitor în pielea cea roșie, sânii cu sfârcuri surescitate care se zăreau ca ozeneurile prin aceeași piele naturală, mâinile ei cam musculoase, de țărancă muncitoare, palmele bătucite. Avea gospodărie mare, ba chiar și un băiat cam prostovan în a cincea, dar aici montase pe mijlocul halei o înaltă bară de inox, ca să se urce ținându-se de ea cu gambele încrucișate ori cu interiorul coapselor. Ridica la nouăzeci de grade față de trunchiul ținut drept picioarele lipite, brusc se răsucea, ajungea și cu capul în jos, făcea niște mișcări aeriene de sugere a burții. Uneori își fuma țigarea în timp ce evolua la bară. Ca un adevărat antrenor, Mitia încerca s-o ajute, punând nerăbdător mâna pe câte-o fesă, pe părul ei lung, roșcat și ondulat, pe coapse, pe spatele ei ușor asudat, mirosind a mosc… Îi ținea și scrumiera, că-n privința asta animatoarea abatorului celui mare nu suporta să-și rănească partenerul, dar nici pe vreun porc mort, pârlindu-l! Superstiții, ce vreți! Dar Chirața îi dădea câte una lui Mitia peste bot, să se-astâmpere. Îl pocnea cu șfichiul, partea dureroasă, nu cu codiriștea mângâietoare a biciului. Combinația neașteptată de spectacol vizual, tactil și muzical nu răzbătea dincolo de abator, pentru că pereții fuseseră special construiți să fie groși după revoluție, pentru a nu fi deranjați locatarii de la marginea Cobadinului când lamele ghilotinelor nu prea erau ascuțite iar porcii se zvârcoleau, țipând de ți se rupea inima… Iar după urletele lui Mitia, cel legat de mâini și picioare de câte o carcasă întreagă de suin, urmau gemetele de plăcere ale amândurora. Chiraței îi plăcea să fie luată pe sus, ca trofeele feminine furate sabinilor, ori ale namilelor fără de paturi din Africa. Mângâia părțile de sus cu șorici ori slănină afumată ale carcaselor atârnate, se juca în părul tuns scurt din pușcărie, apoi în pletele date cu gel ori transpirate ale lui Mitia, după cum o făcuse înainte și cu alții. Dacă nu ar fi intrat păcătosul de el în pușcărie, Chirața nu i-ar fi rezistat mult. Îl iubise destul, cât nu fusese măritată, iar când aflase că Selvica îl lăsase, ea o scuipase în față, în curtea lui Mitia, intimidând-o să-și ia catrafusele și să se ducă de unde venise, din satul Conacu, de la șapte kilometri depărtare de centrul de comună. Călin îl întâlnise pe Mitia prin bodegi. Erau acum unii dintre cei mai fideli clienți ai barurilor și cârciumioarelor, birturilor din tot Cobadinul. Prietenie la cataramă între ei, nimic de zis!… De la prima vedere, ce vreți?! S-au scrutat unul pe altul, s-au invitat la aceeași masă, s-au plăcut, fiind amândoi la fel de dezghețați, de vorbăreți, de gălăgioși, de scandalagii de la o vreme, fierbându-le sângele în vene de atâta dragoste. Călin spunea versuri din Omar Khayyám, poetul, filosoful, matematicianul și astronomul de acum un mileniu. I le spusese la liceu la terminarea cursurilor și lui Ghiuly a sa, dar aceasta chema pe câte un bodyguard să-l alunge, să-i dea brânci pe ușa secretariatului și treptele liceului, având grijă să fie înștiințat de fiecare dată și directorul Dumitru Luca de ieșirile, delirurile… artistice ale profesorului de fizică. Lirica de dragoste o lăsa rece pe tătăroaica Ghiuly, ei plăcându-i o altfel de lirică, a situației materiale sigure, nemaicontând vârsta ori aspectul fizic al viitorului său partener, soț. Cobadinul e fain în orice anotimp. Trece drumul național prin el, are o grămadă de alte șosele asfaltate. Nu l-a făcut orășel nimeni după căderea regimului comunist, dar ar fi meritat. Poete s-or fi gândit că are prea mulți țărani get-beget c-o viață sărmană, prea mulți bețivi și doar două-trei pațachine pe cap de locuitor. Într-adevăr, erau unele familii cu șapte-opt și chiar mai mulți copii care nu mai aveau loc în coșmelii, n-aveau pământ, n-aveau de niciunele, trăiau lângă animale. În afară de români și câțiva machidoni, erau mulți tătari, câțiva turci și țigani musulmani. Despre nemți n-am auzit să mai fi fost prin 2001-2002, cât am stat eu profesor, dar cine știe, măcar amestecătură de la ei, tot o fi rămas. Casele nemțești, evacuate de acei mari gospodari încă de pe timpurile lui Dej ori ale lui Ceau, rămăseseră cele mai impunătoare din toată Dobrogea. Erau câteodată și de două ori mai înalte, cu o arhitectură a podului deosebită, o parte fiind prevăzută cu o coadă, precum trena rochiei miresei, ce acoperea toaleta interioară. Uau! Așa ceva nu pomeniseră românii de la țară până în secolul XX, când se stabiliseră definitiv aici atâția nemți. Se pare că avuseseră și niște afaceri cu negustoria, unele meșteșugurile bănoase acești nemți pripășiți din tânăra Germanie până aproape de vărsarea Dunării în mare, de canalul ei ce ducea până la Agigea. Și evrei, armeni locuiseră prin Cobadin. Plecaseră de mult și ei, dar Cobadinul tot exotic rămăsese, un mozaic de limbi și de năravuri. De îndată ce lua leafa, Călin găsea o căruță, îl plătea pe omul care de altfel se ducea cu alte treburi prin sat ori la câmp și se plimba prin comună, ajungând și până la pădure. Între timp, făcea escale pe la birturi. Mână spartă, devenit proverbial pentru asta, Călin lăsa de multe ori și zeciuiala din umila sa leafă în mâinile căruțașilor. Le spunea… “vizitiii mei personali, frățiorii mei”. Își scotea sacoul cel bun și îl punea pe umerii lor. Altfel nu accepta să meargă mai departe cu ei. O singură dată a lăsat el garda jos. Și a încasat-o de la un astfel de vizitiu…, birjar în toată regula! Acesta îl așteptase cam mult, iar Călin uitase că e afară. Făcuse și cinste în birt, că era ziua lui de naștere, pe la sfârșitul lui decembrie. Nu-i mai rămăseseră decât puține lovele. L-a privit cruciș. Înghețase. I le-a dat. Ãsta din căruță s-a simțit jignit. L-a luat la pumni, șuturi, îmbrânceli. Norocul lui Călin a fost că unii din birt știau că Mitia devenise tovarășul de petreceri al profesorului. L-au chemat. L-au anunțat și pe birjar, care a întins-o, amenințându-i să nu-l dea de gol. De când a pățit-o, Călin îl căuta pe făptaș, ca să i-l arate lui Mitia. Se pare că tipul o cam întinsese din localitate. Ori în Constanța, ori în Medgidia, ori în Negru Vodă, ori în Mangalia, că toate erau cam la aceeași distanță de Cobadin, ultimele două cu vreo zece kilometri în plus. Eu, ca diriginte al lui Corneluș Fetuș, am observat că băiatul lui Iani și al Chiraței se sălta câte puțin dar sigur la învățătură. Atunci când mi-a propus maică-sa, prin intermediul colegei mele de catedră, titulară pe română, machidoancă și ea, să merg săptămânal pe-acasă la băiat, ca să-l pregătesc mai bine, am refuzat. Să-și găsească pe altcineva, mi-am spus. Părinții ei mă asigurau că peste banii ce i-aș fi luat la meditații puteam obține carne de vită ori de porc pentru toată familia mea din Constanța. Și nici nu știau câți membri are! Mă recomandau și altor familii. Altfel, canci. Am ales canci. Bine-am făcut, nu credeți? O neașteptată încetineală la scris l-a făcut pe Corneluș să cam clacheze la teză. Începusem de pe la 1. El a luat doar nota 6, de mijloc spre mediocru. Tunete și fulgere la liceu! Directorul Dumitru Luca mi-a spus că s-au înființat la biroul său părinții elevului meu: să discut neapărat cu ei. La ședințele lunare, cu ceilalți părinți ai clasei mele V B Chirața Fetuș nu prea se înțelesese încă din clasele primare. Dar acum devenise praștie, lovea cu precipitații, de parcă arunca pietre din gura întinsă până-n urechi. Nu s-a mai abținut. Ce diplomație! Vax albina, crema gladis. Având capsa pusă, vorbea cu averse jignindu-mă pe hol, iar eu tocmai intram la clasa de liceu. Că-mi arată ea mie, că n-o să scap cu una cu două, că șasele ăla n-o să rămână în catalog… Am condus-o spre ieșirea principală. Acolo l-am văzut singura dată și pe mister Iani Fetuș. Căuta s-o potolească, pentru că madam Chirața mai avea puțin și i se ridica tensiunea la cap, din fundul ei neastâmpărat. Îi explicasem de ce nu se poate face nimic. Directorul i-a zis și el clar: nota de la teză nu-i negociabilă. Au plecat ținând cozile pe sus, ca niște oameni de vază, arătându-mi direcția: înspre inspectorat. Fie s-au potolit unul pe altul până acasă, fie băiețelul nevinovat le-a oprit avântul, n-am de unde să știu. Corneluș mi-a adus numai satisfacții profesionale, devenind până la urmă al treilea din clasă, premiant și el la sfârșitul anului. Dar îi spusesem în față directorului că madam Chirața se cam pilise. N-avea nevoie, mirosea de la o poștă a vin din acela tare, roșu, de țară. Mămicile mi-au făcut cadou stofă pentru un costum de haine. Poate că era… darul Chiraței, că îmi anunțasem plecarea, intenția de-a mă titulariza în vara lui 2002 la oraș, în Tulcea mea natală. Înspre sfârșitul de iarnă, când dădea colțul semănăturilor pe câmpul din jurul Cobadinului, Mitia a fost concediat. Se pare că se săturase gestionarul abatorului de serviciile aduse de el. Începuse să le troscănească și să trăncănească bine; nu-și prea ținuse gura. El și cu profesorul de fizică, matolit mai tot timpul din cauza foamei crunte, a frigului din casa memorială unde ședea, deveniseră stâlpii cafenelelor, localurilor. Călin nu era rău, el avea nevoie de udătura care i-o mai oferea Mitea. La mine, la casa primăriei, venea tot mai rar. N-aveam acolo o bere, o sticlă cu vin. Mâncarea fără așa ceva era înfulecată imediat. Dar apropouri când cerea apă, după masă, tot le făcea, sperând că eu aveam dosit prin dulap vreun recipient, ceva. Mâncam uneori și câte ceva gras. - Imposibil, domnul meu, să nu ai ceva pe-acolo. Ia deschide-mi dulapul, că te prind acum cu mâța-n sac! Toți banii îi adunam pentru F.N.I. Pusesem și bursele de la facultate tot la acest fond. În fondul lui Vântu… Garanta și C.E.C.-ul, treabă serioasă, nu glumă! Politicienii depuseseră și ei, indiferent de culoarea lor politică. Sume astronomice! De unde să știu că toată chestia cu F.N.I. era cu cântec?!… - N-am și n-o să am! Și nici nu te mai împrumut de-acum înainte. - Hai, nu fi rău, măcar pentru două pachete de Carpați. Îți promit că-ți dau înapoi banii pe 7. - Bine, numai să nu-ți mai văd chiștocurile pe masa de refabricat țigări din foițe. Și-i dădeam. Avea o tehnică foarte complicată de reciclare a ultimelor fire de tutun din chiștocuri! Fuma până ce-și ardea buricele degetelor. Mustața și degetele îi erau îngălbenite de la mahorcă. În camera sa ba friguroasă, ba prea bine încălzită folosea niște foarfeci speciale ca să țină ciștocul. Mi-era frică să nu aprindă odată căsuța lui Pericle Martinescu de la atâta combustie interioară, ori de la chiștocuri. Venea pilit, își făcea cafea, fuma ca turcul, citind zi și noapte, foc nestins! I-am tăiat în iarna aceea butucii din debara, foarte noduroși. Doar pe unii, că alții erau ca piatra, stricam toporul lui Călin pe degeaba. Se rănise cu lama sa tăioasă, foarte urât, la un deget. L-a avut de sărbători bandajat. Eu venisem de Sfântul Ștefan să lucrez cu elevii în concediu – așa ne spusese directorul. Numai câțiva dintre profesori avusesem elevi. Unul dintre ei fusese Călin. Îi veniseră peste jumătate, din fiecare clasă unde preda, numai de groază că-i putea lăsa corigenți. Se spunea deja pe la liceu că Mitea îl strica pe Călin. Dacă la primul consiliu profesoral și directoarea adjunctă, doamna Papa, îl considerase un pedagog desăvârșit, după trecerea primului semestru, văzând că părinții unei clase mai simandicoase veniseră cu jalba în proțap, dând vina pe Călin “nebunul” c-ar fi prea exigent, începuse și ea să-l ponegrească peste tot. Dacă nu-i foc, nu iese fum, ce vreți? Secretara Ghiuly insista și pe lângă doamna Papa ca profesorul de fizică să nu mai aibă voie să se apropie de secretariat, decât la leafă, că tot acolo era și contabilitatea. El se simțea jignit, dar nu se abținu o clipă, o bombardă fără încetare cu declarații, recitări din Esenin ori Rilke, chit că ea avea o fiică la același liceu, iar colegii puteau să râdă de ea, în primul rând c-o făcuse maică-sa prea repede, fără acte, păcat de tinerețe!… În primăvară l-am văzut pe gospodarul director Dumitru Luca semănând grădina din fața casei memoriale, unde stătea Călin. A pus numai ceapă și usturoi. Mi-am zis: dacă s-ar fi gândit prietenul meu, Călin, să facă mai înainte acest lucru, i-ar fi părut rău de costul arpagicului; de foame l-ar fi dezgropat din pământ să-l mănânce cu brânză ori slană afumată. Mă și mir cum au ieșit până la urmă în curtea sa sărmanele plante. S-a înfruptat până la urmă – ce credeți! – din verdeața aceasta venită în pragul casei exact ca o mană cerească. Iarna fusese aspră: vecinei mele Ghiulbera nu-i venea să iasă până la buda din curtea casei noastre, a primăriei. Spunea că îngheață noaptea. Pusesem pe masa lungă din holul casei primăriei o lanternă mare, ca să pășească bine pe poteca din dale de piatră, prin viitoarea grădină, acoperită de nămeți, de gheață. Îi spărgeam toate lemnele. Avea sobă excelentă, pentru că îmi impusese de la început schimbul de camere… Îmi fusese milă de mâinile ei, de oasele și articulațiile afectate deja de reumatism. Ori de romantism, mai știi?… Marian nu se înghesuia niciodată să-i taie lemenele, când venea prin weekenduri. Găsisem în noptiera canapelei mele – care fusese cu un an mai înainte a ei – un răvaș de amor, de când se cunoscuseră ei. Era scurt, ca un bilețel dat pe sub bancă, între puștani, la gimnaziu. Pe atunci Marian Tănase o iubea mai mult. De-un an Ghiulbera însă se mai rotunjise. Urma după câteva luni ori după un an să rămână însărcinată, să aibă cu el un băiat, să se căsătorească. Mânca la Cobadin multe preparate din miel, berbec și oaie. Atunci am văzut și eu ce înseamnă tocănița de berbecuț ori de miel. Cu multă sare, că așa îi plăcea – nesănătoase gusturi, pe care le-am adoptat și eu pentru mulți ani! M-a învățat să fac fasole scăzută, cu mult bulion, ceapă, ardei, condimente, leuștean. Eu îi dădeam din fasolea mea făcăluită, cu ceapă prăjită pe deasupra, plutind în ulei roșiatic. Ea gătea salată orientală punând din belșug ouă, roșii, măsline, cartofi, varză. Fără planta numită chiar… salată. Am gustat. Mi-a plăcut. Uneori mâncam baclava de la elevi, după ramadan, la bairam. Elevii turci sau tătari erau învoiți să stea atunci vreo două-trei zile acasă. Dar aduceau pe urmă în punguță câteva prăjiturele să se îndulcească toți colegii, dirigintele lor, sau câte un profesor preferat. Kebap știți cum e? Niște miniaturali cârnăciori din berbecuț, cu usturoi. Au un gust minunat, vă lingeți pe dește dacă mâncați vreodată, vă garantez! Dar razbague, cu fistic? Ei, Ghiulbera Mustafa căpăta de-acasă ori cumpăra de prin Cobadin kebap și razbague. Nu prea apucam decât vreo câteva bucăți. De multe ori îi aducea și Marian, din Constanța. Cumpăra kebap de pe la o măcelărie musulmană. Una era chiar pe lângă blocul părinților mei, în clădirea Pieței Griviței. De acolo am cumpărat eu cârnăciori de oaie foarte buni și compoziție pentru mici, tot din oaie. Începusem să mănânc mult mai multă carne de ovine. Pe semestrul al doilea a fost, cum vă spuneam, o revenire spectaculoasă a lui Corneluș Fetuț. A luat la mine 9, chiar la teză. Media, la fel. Începuse să-și dea drumul și la scris, pentru că la ascultat, la compuneri, teme, fusese printre primii încă din primul semestru. Maică-sa, coana sau madam Chirața, se împăcase cu mine, ba chiar și cu doamna Ardeleanu, șefa comitetului de părinți. Ne-a ajutat la reparații, la zugrăvit, a dat mereu mai mulți bani pentru fondul clasei, și pentru colegii lui Corneluș care nu erau copii de bani gata. În schimb, Călin a început să fie stropit cu cerneală de către elevii săi. Poate că-l simțiseră tot mai neautoritar, tot mai amețit. Unii mai obraznici, mai slabi la învățătură își descărcau rezervoarele stilourilor preistorice pe sacoul său de muncă. El scria pe tablă, iar ei, floeșc, fleoșc!… Călin nu mai spăla de la o vreme sacoul de serviciu, nu-l schimba, păstrând pentru restul zilei, pentru timpul său liber alt sacou, de stradă. Eu i-l vedeam atârnat pe umeraș în singura camera locuibilă din casa fantomatică, ce semăna, iată, cu silueta sa, cu fața suptă, cu niște clădiri aproape însuflețite la viața vampirică de prin “Golem”. Puteau și șoriceii să intre în buzunarele acelui sacou deschis la culoare, kaki ori crem, albăstrit de la picături, de parcă se vedeau steluțe, ca la mantiile magicienilor de prin bâlciuri. Mitia s-a cărat la un moment dat din Cobadin. A plecat în alte locuri, pentru că madam Chirața se săturase, i-o fi dat o sumă de bani. Văzuse el că nu se mai poate angaja pe nicăieri – tot din cauza vorbelor ei, lăsate pe la toți angajatorii, până și agricoli, ca să nu-l primească. Îmi închipui că nu i-a spus nimic lui Călin, încotro s-ar îndrepta poate nu știa nici el. Ori poate că avea să-i spună spre sfârșitul anului școlar, prin mai ori iunie. Pentru că profesorul de fizică avea totuși onoare de dascăl: nu accepta să lase elevii de pripas, fără să-și urmeze până la capăt programa. Voia să scoată din ei fizicieni, olimpici. Din cei care îl mai ascultau! Până la urmă îi trecea pe toți, pentru că directorul Luca îl pusese prin aprilie cu botul pe labe: nu îl primea în anul următor. Eu m-am împotrivit acestei decizii, însă directorul decisese. Cobadinul era renumit prin sport. Elevii de la noi ieșeau pe locurile întâi la toate competițile sportive, pe plan interjudețean, regional. Singurul lor antrenor era un profesor foarte priceput, cum n-am întâlnit altul nici pe la școlile ori liceele din orașele Tulcea, Mangalia și Constanța, unde am predat. Fusese coleg cu unchi-miu, Osman și nu mai știu cum, ceva cu G., îl chema. Handbal, fotbal, atletism (sărituri la groapă, viteză, rezistență, aruncarea greutății etc.), lupte tătărești… Nu era competiție la care elevii cobadineni de liceu ori gimnaziu să nu ia premii, aproape toate premiile. Și ai mei, de-a cincea, au luat cu echipa de handbal locul al doilea la clasele gimnaziale. Un băiețel, Florinel Apostolache, primul din clasă, care avea o memorie extraordinară, era și la Vulturul Cobadin, în echipa de juniori. Se antrena, juca la toate partidele, dar și învăța la fel de bine. Îl învoiam imediat când avea nevoie. Pe la alții leneși am fost pe-acasă. Ce mamă de bătaie urma!… Florinel era dintr-o familie țărănească numai cu fii geniali și sprinteni ca ogarii. Mulți la număr! Și fetița aceea înăltuță, Ardeleanu, îl concura în clasa mea îndeaproape. Tatăl ei îmi săpase grădina ca s-o cultiv. Îl răsplătisem cu bani. Fiindcă îmi erau vecini. Oameni săraci, cu două fete. Nu voia să accepte. I-am dat nevestei sale, peste gard. Fiica sa mai mare, bună de măritat, avea ochii albaștri spre verzi, codițe împletite, o rochie bună, pe care parcă n-o mai schimba niciodată. Mă saluta când treceam pe la grădiniță, paralel cu poteca din grădina lor. Călin s-a transformat mult în casa memorială Pericle Martinescu. Devenise un șoarece de bibliotecă, exact ca șoriceii ori șobolanii pe care îi omorâse în timpul iernii, cu pietre, capcane, numai ca să-l lase să doarmă. Într-o zi din iunie și-a luat lucrurile într-o boccea micuță rău, câteva acolo, care-i mai rămăseseră, restul vânduse de mult. A ieșit din sat chiar când a fost serbarea de sfârșit de an școlar. Și-a luat adio de la mine. Îmi spusese că-i fusesem singurul prieten din Cobadin. Lucrase și la un institut de fizică, uitasem să vă spun asta. Avusese două case pe când îi căzuse mama la pat, de trebuise să aibă grijă de ea, fără să-și ia vreun ajutor de la stat. În Cobadin se ratase iremediabil. Era mult mai slab, mai negricios, c-o figură chinuită, dar nu încă martirizată, iar crizele de nervi începuseră să i se schimbe într-o euforie care îi anunțau sfârșitul… Poate că avea să sfârșească într-un azil. Nu mai avea să reziste mult. Și nu avea decât 39 de ani. Vârsta fatidică. Nu a bădiței Mihai, ci a Veronicăi sale. Mă adresez în final vouă, rudelor lui Călin zis “nebunul” din Cobadin! Unde mai este? Sau în care țintirim odihnește, să-l vizitez, să-i aduc o tufănică, o narcisă, o zambilă, să-i citesc la căpătâiul de apoi un poem de Esenin?