“Viseptol” prescris marelui necaz al vieții

Romanul strigătului de lebădă al lui George Vasilievici, \"Viseptol\" (editura Ta, martie, 2010) are patru părți. Altfel spus, patru feluri de administrare a proprietății obștești, ori a poțiunii adevărului. Prima parte, asupra căreia ne oprim în acest eseu, este cea în dăvălmășie – și cea mai dur apărată, precum o chelfăneală pe care o primește publicul cititor naiv de la narator. Despre această formă de administrare în devălmășie ne-au povestit Dimitrie Gusti și Henri H. Sthal porniți prin anchetă sociologică pe la Nereju, în Vrancea – fiind forma primordială de folosire în comun a bunurilor din natură (bălți, păduri, pășuni, ape, țigări, alcool, somnifere vegetale). A dispărut moda bătăii cu cravașa? Iată că \"Viseptolul\" o actualizează. Privitorii prin gaura cheii – colecționarii acestei ediții-unicat, în treisprezece exemplare tipărite – dar și publicul obișnuit doresc să știe ce se petrece aici cu: un câine de rasă Rom, Ultimul Papă, Calul papei – câinele maidanez, El naratorul, Ela, Străinul traficant de viseptol și de altele, Colecționarul din Cartierul Roșu al Amsterdamului, îngerașul care cântă-n colivie și îngerașul înotător de mii de ani. În realitate, nimic. Ei visează și își apără cu bâta visele. Nu-i deranjați! Primul capitol reprezintă, cum ne indică titlul său, doar niște “Acuzații nefondate”. Și la o adică, de ce să nu se ia vreun câine personal Rom (a se citi și invers, Mor-Mor) uriaș, cu fălcile până în tavan, după stăpânul său, neintrând însă și cu fundul pe ușă, dacă optica deformată prin receptare ține oricum de supradimensional?! Asta este intriga: deodată, se dă de pământ ori de tavan cu așteptările cititorilor. Nu se prezintă mai nimic din domiciliul naratorului-protagonist. Cititorul este aruncat de către autor în inima fantasticului lui R. Caillois. Dacă nu simte de-obicei împunsături la piept, va citi și mai departe, dacă simte, atunci să închidă cartea, pentru că va avea palpitații la ce va urma! Dialogul la telefon dintre tânăr și iubita sa Ela atinge o cotă a absurdului și a grotescului, de la care nu trebuie să așteptăm decât decolarea în alte spații ficționale, desprinderea de pe pământul natal. Ela crede că iubitul ei a luat o doză în plus de bere ori altceva mai tare. Prin convenție, o să-l numim și pe eroul principal din “Viseptol” personajul El, ca să fie un simplu derivat de la cuvântul de bază Ela – care mai apare în prima jumătate a romanului “Yoyo” (2008) de G. Vasilievici, iar dintr-o fortuită potrivire de litere, și în multe poeme ale sale. Ela din “Viseptol” este de fapt o dedublare feminină a acțiunilor întreprinse de El. În “Yoyo”, Ela este principiul activ al familiei in nuce, ori al cuplului lor, care până la urmă se destramă, din vina amândurora. Și în acest prim capitol, Ela pare instanța rațională, stâlpul apartamentului de pe strada Traian, din Constanța, de unde începe acțiunea, foarte firav, în romanul “Viseptol”. Ea îi spune să stea liniștit, că nu animalul casei, Rom, a ajuns până în tavan și-l sufocă pe El lingându-i fața, ori strivind totul, chiar și-n bucătărie. Îi cere să spună dacă zgarda i-a rămas câinelui la fel de mică. El îi răspunde că nu, pentru că și zgarda lui Rom s-a mărit. Bineînțeles că El, naratorul, se joacă deja cu nervii cititorilor, că vrea să prezinte devălmășia vieții interioare. Vom afla, din alt capitol însă, că El și Ela se iubesc de mut timp tocmai pentru că n-au instinctul proprietății nici măcar asupra propriilor trupuri. Scena cu nederanjarea Elei în baie este suficientă pentru a înțelege că, spre deosebire de punctul culminant al romanului precedent, “Yoyo”, relatând prinderea Elei cu unul mai în vârstă și despărțirea de ea, aici s-a inversat situarea la limită: iubirea se-aprinde în El chiar atunci când o trădează cu prietene pe Ela adormită în altă cameră, ori când Ela e surprinsă făcând baie cu alt prieten, iar el se duce la chiuveta bucătăriei pentru micțiune. Al doilea capitol, intitulat după o parafrazare a unui balet de Piotr Ilici Ceaikovski “Spărgătorul de minți”, este scris sub influența metodei onirice a prozatorului suprarealist Gellu Naum. Această tehnică narativă mai a fost experimentată și de Geo Dumitrescu în capodopera sa “Câinele de lângă pod”, acum patruzeci de ani. Dar lui George Vasilievici i-a venit mai ușor să dezvolte latura grotescului și pe aceea a pamfletului de tip canin-uman dintr-o lungă secvență din cartea lui Mădălin Roșioru, “Liber superbus” (2003), în care era vorba despre atmosfera marțiolistă (Cenaclul nouăzecist de Marți din Universitatea “Ovidius”), la care fac referire prin eseuri douămiiștii constănțeni de pe Hyperliteratura și într-un amplu articol din revista “Viața românească”. Grupul scriitorilor tomitani, cel al lui Sorin Dinco, Mugur Grosu, Mircea Þuglea, George Vasilievici a descins indiscutabil din Cenaclul de Marți al lui Marin Mincu. Nu putem ști pe cine anume a vrut (dacă a vrut!) George Vasilievici să-i reprezinte prin “câinele negru” – Cal papal de pe strada Traian – și prin fantoșa hamletiană a Ultimului Papă. S-ar putea să fie vorba de propriul tată, însă și de un maestru artistic. Iată cum sunt introduse în scenă aceste personaje – despre care există indicii că ar fi deja moarte, înainte să apară: “Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie, își lasă capul în jos. Sunt un balon incolor pe care o fetiță plictisită l-a eliberat. Zbor fără să am niciun merit pentru asta. Nici nu îmi pasă. Privesc spre câinele străin. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toți se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitați să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil și asta trebuie să învățăm la repetiții. Să repetăm partea cea mai grea s-o punem în scenă. - Eu zic să inventăm un Cristos în mijlocul injecției letale. Și mai ales în scaun cu rotile. Așa le vom atrage atenția! Urlă Ultimul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit cu una cu două. - Hei, tu de unde ai mai apărut? Îl întreb dezorientat, și unde ai învățat să te strecori așa, neobservat? Putea dracu să îmi stea inima. - Asta nu mă privește, mi-o taie Ultimul Papă, este treaba ta dacă te uiți la cal până nu vezi călărețul... - Ce cal, tataie? Acesta de la tine dintre picioare e câine toată ziua… - O fi câine toată ziua, dar noaptea este calul meu și am trecut prin multe împreună.” (p. 14-15). Pasajul dialogului dintre El și Ultimul Papă este cel mai reușit din romanul “Viseptol”. George Vasilievici rescrie, îmbinând acest iluzoric salt în afara zidurilor Peninsulei tomitane (întorcându-se acasă de la serviciu), cu un abia perceptibil limbaj scatologic, chiar romanul lui Miguel de Cervantes, într-o formă reparodizată de extremă uncție sau a apariției stigmatelor hristice. Vom afla la sfârșitul capitolului că totul nu este decât o halucinație dostoievskiană la vederea, în drum spre casă a unui leș turtit, aproape fără corp, de câine : “Este iar liniște pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din față vine cu viteză o mașină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăștie mațele peste tot. Știam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic și mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă așteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluție a mutanților dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic. Mâine voi pleca la Amsterdam și toate astea se vor tremina.” (pp. 18-19). Replicile schimbate de El cu Ultimul Papă seamănă cu apostrofările dintre Sancho Panza și Don Quijote de la Mancha, multe având-o ca pretext pe Rosinanta. Calul Papei (probabil papamobilul său) este de fapt câinele lipit de caldarâm, numai că el capătă proporții fantamasgorice: “- E calul tău… e calul tău… păi dacă-i calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu? E jegos că nici nu-ți dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici și de căpușe, ia uite-l cum se scarpină, săracul. - Nu știu ce îndrugi acolo și de unde le scoți, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Ultimul Papă să mă convingă dar n-apucă să termine din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât scapă din hățurile ce abia fără la el la capăt, devin vizibile.” (p. 15). Ultimul Papă seamănă și cu un șaman, cu un Faust călare pe un Mephisto automatizat. În unele momente El nu-l mai vede, pentru că Ultimul Papă mai stinge farurile papamobilului, ori poate că intră în șanț, într-o dună de nisip de se-ngroapă la loc. Urmează ipostazierea simili-barbiană a Calului-câine-papamobil, precum în poemul “Nastratin Hogea la Isarlâk” (de la data publicării volumului Joc secund trecând opt decenii). Mașina Ultimului Papă – în ciuda faptului că acesta se mândrește cu ea precum tatăl lui Harap-Alb – a prins rugină dedesubt și aproape-i cade prin gropi toba (“burta plină de sânge”) după atâtea drumuri prin tot itinerariul său româno-italic: “Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos și începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de sânge. În timp ce se zvârcolește pe asfaltul rece, schelălăie ascuțit, scurt și foarte des.” Este redat parodic și zgomotul mașinii din cer (Cielo) a Ultimului Papă, din generația MM (2000). “Mâncărimea îl scoate din minți. Până ca Ultimul Papă să se dezmeticească, câinele își face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare și se mușcă singur de spate, răsucindu-și gâtul dincolo de limita științifică a elasticității. Orice ar face nu pare s-o scoată la capăt. Gura îi rânjește și colți ucigași se văd doar pentru o fracțiune de secundă după care se înfig în carne până la gingii. Câinele își mănâncă spinarea și dă din coadă de plăcere. Știe că va veni și rândul ei, însă pare să o păstreze pentru la sfârșit, ca pe o adevărată delicatesă.” (pp. 15-16). Se poate atinge culmea ridicolului: Ultimul Papă își împușcă în cap apoi papamobilul-câine-Pegas cu patru aripi (portiere care-i mergeau haotic și se blocau). Protestând imediat, ucenicul El este amenințat cu revolverul ca să nu anunțe poliția ori protecția animalelor numai pentru o gloabă-și frânsese picioarele. Nu este vorba doar despre un pasaj alegoric și grotesc. Ci putem să deducem din aceste rânduri un caz de phisanalizare a morții ocrotitorului. El, personajul-narator, se simte rămas orfan și nu vrea să accepte acest fapt. I se pare nedrept să-l vadă dispărând pe ocrotitorul-psihanalist al său, Ultimul Papă, și-ar vrea să-l țină locului cu orice preț, chiar cu prețul vieții sale: “Ultimul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece. Ca din senin, își recapătă stăpânirea de sine și cu o mișcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol și împușcă câinele în cap. - Ce dracu faci tataie? Þi-ai pierdut mințile? Tragi cu pistolul așa cum ai chef și în cine ai chef? Unde te crezi? Crezi că aici împușcăm animalele așa după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ți-a făcut câinele acesta? Îmi vine să îl strâng de gât și numai faptul că are pistolul în mână mă oprește să nu mă reped la el și să îi strivesc mutra. - Parcă ziceai că este calul tău. Că ați trecut prin multe împreună și tot căcatul acela pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliției! Urlu către Ultimul Papă care imediat ce aude de poliție îndreaptă amenințător pistolul spre mine. - A, deci așa stau lucrurile. Acum o să mă împuști și pe mine? Sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat, de această dată. - Nu, nu o să pățești nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi povești pe marginea acestui subiect. - Povești ? Ce povești ?” (p. 17). Este momentul critic, suspansul ajuns la maximum din “Viseptol”. Raporturile se schimbă. Nu e vorba de fapt de supraviețuire. El, ca povestitor, este un altfel de Șeherazad(ă). El va fi obligat să spună doar Adevărul și să-și privească moartea viitoare în ochi. Cel care-i propune acest legământ, semnat parcă în sânge, este un alt Harun al Rașid, Ultimul Papă, Mephisto, psihanalistul său, pentru că-i sfătuit de acesta la modul oracular: “- Știu eu ce povești? Atâta timp cât vei spune numai și numai adevărul nu vei păți nimic. - Adevărul? - Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul acesta și-a rupt picioarele, nu un picior, ci pe toate patru. De fapt, nici nu și le-a rupt, și le-a mâncat pur și simplu. Așa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care și-a rupt piciorul. L-am împușcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc acasă pe jos. Și am destul de mers. - Acasă? Dar unde stai de te plângi atât? - Asta nu-i treaba ta și nu care cumva să mă urmărești… îmi atrage atenția Ultimul Papă, îndreptând iar pistolul spre mine și dispărând brusc în noapte.” (p. 18). Putem concluziona că aici se face un portret literar al mentorului autorului cărții “Viseptol”. Probabil este vorba chiar de-un vis real. George Vasilievici l-a disproporționat, după cerințele narative, ale epicului său neosuprarealist. Mentorul Ultimul Papă avusese capacitatea să-și comande o moarte curată, împușcându-și Calul-câine după o cursă cu atâtea obstacole. Pariul pe care i-l propune naratorului El este să scrie numai adevărul despre tot ce i se întâmplă sau vede, chiar și în halucinațiile induse artificial, după principii strict artistice. Ultima întrebare pe care El i-o adresează Ultimului Papă nu este cea justă – “Dar unde stai de te plângi atât?” – iar ca ucenic, El nu poate căpăta răspuns ca într-o ședință de spiritism. Lăcașul Ultimului Papă, chiar dacă ar fi acesta și Vaticanul, ori altul, un purgatoriu Vid-City, este oricum unul de invidiat. Naratorul-ucenic, El, este consiliat să nu se grăbească scriind cartea “Viseptol” – pentru că spunerea adevărului îl va secătui. Următoarele capitole ale părții întâi sunt mult mai slabe calitativ. În “Afaceri” își face apariția, pentru prima dată, ca o umbră feminină a naratorului, eroina Ela. De fapt ei involuează, devin direct un fel de antieroi, mai întâi în gara din Amsterdam, apoi prin apartamentul unui traficant de droguri și de carne vie, numit convențional Străinul, deși e un român stabilit în cetatea libertăților necenzurate. Descrierea Amsterdamului este realizată și la modul alegoric-expresionist, precum reușise Gustav Meyrink în romanul aproape autobiografic \"Fața verde (Jurnalul unei iluminări)\". Aceleași imagini de Curte a Miracolelor, în amestec fericit cu apocalipsă, pe cale să se declanșeze oricând, le întâlnim și la George Vasilievici, însă cam rareori izbutite, la modul îngroșării parodice a halucinațiilor pe care le au cei doi eroi principali, El și Ela: “Mă așez pe băncuța din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Mașinile de lux curg din toate părțile. De unde stau eu par niște picături ce curg pe două canale, formând un strat de apă metalică. Observ că de nicăieri a apărut Ela. Stă lângă mine, așezată pe geamantanul cu cadru metalic.” “În schimb am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roșu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizația cea mai bogată și cea mai culturală, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu șerpi invizibili până în momentul atacului, lei, tigri, pantere, crocodili, maimuțe carnivore și mult, mult vânat. Aici banii sunt sângele și sufletul carnea. Un Porche se intersectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru și curenții de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofesnsive. Mă gândesc că așa o fi pe aici.” (pp. 20-21). Urmează tot ce poate fi mai scatologic, un limbaj stereotipic, obscenități legate de viața sexuală ori de sevraj. Traficantul român-olandez îi momește spre domiciliul său. Ela se împotrivește însă lipsa de reacție al partenerului ei îi face să intre în cercul vicios impus de către acel Străin. Exact ca în romanele lui M. Micleușanu ori în “Letopizdețul” lui Vakulovski, George Vasilievici descrie cu nonșalanță, și în următoarele capitole ale părții întâi, avatarurile prin care pot trece niște tineri neștiutori, căzuți în mâna traficanților ori a unor sadici. Vertiginos, însă total inadecvat prin imaginile pline de hiperbomanie, nefiresc și scabros se desfășoară capitole precum “Afaceri”, “Trecutul a devenit prezent”, “Droguri genetice”, “În vizită la colecționar” (pp. 20-71). Intriga ar fi că El nu ezită să facă orice pentru a căpăta cincizeci de pastile de Viseptol de la traficant, la prețul de patru euro fiecare. Va negocia în locuința acestuia, punând-o la mezat chiar pe Ela, să ia o pungă de-o sută, la preț de trei euro, ba chiar și cu altă lăsare din preț pentru drogurile genetice, știind că Ela oricum ar fi acceptat să se culce cu Străinul, libidinosul distribuitor de droguri. Acesta are înșirate pe toți pereții numai busturi de bărbați. Tapetarea locuinței sale cu masculinitatea (Homini erecti) le-a dat mult de gândit lui El și Elei, cât timp gazda lor ieșea mereu pe-o ușă secretă, însă atracția magnetică față de pungile cu medicamente ascunse prin pernele în diverse culori i-au ținut să nu fugă de-acolo. La un moment dat, traficantul își scoate șapca. Protagonistul El are halucinația că Străinul și-a scos, odată cu șapca, și calota craniană, rămânând cu meningele la vedere, precum un cyborg. Apoi, de la primul viseptol luat, mai întâi jumătate de pastilă, pe urmă și de la drogurile genetice, El va putea să vadă în carne și oase îngerii-“Olandezi zburători”, care-l încântaseră și pe compozitorul Richard Wagner. Nimerește, bineînțeles – pentru că toate drumurile duc la Roma – în Cartierul Roșu. Acolo îl așteaptă Colecționarul, cu două surprize – doi îngeri copii – unul care e batjocorit de patron precum un canar sau un cocoș de luptă, ținut în colivie și altul închis în acvariu, care are puteri neștiute de taumaturg. Un alt capitol interesant este penultimul din partea întâi a romanului. Acesta este intitulat la modul inițiatic “Al treilea ochi”, pentru că un drog genetic avea “ștanțat” un ochi pe ceafa unui cap uman. Este vorba despre laitmotivul rosicrucian al Baphometului. Acest motiv este preluat din ultimul roman “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (1927) al lui G. Meyrink. Iată care sunt efectele date imediat după înghițirea acestui drog genetic: “Spatele începe să mă mănânce. Ceafa la fel. O presiune plăcută se creează într-o zonă exact la spatele capului. Dar toate astea nu durează nici măcar un minut și cât aș clipi mă pot admira în oglindă, atât în față, cât și în spate, pentru că acolo, la ceafă, cortina explodează. O oglindă cu două fețe între două lumi, sau mai simplu, o singură lume împărțită prin aceasta. O oglindă retrovizoare în care nu mă văd deși văd în ea perfect, ca în nicio altă oglindă retrovizoare. Limpezime. Știu că femeile leșină când văd aripi dar este prea târziu, deja, pentru asta. Al treilea ochi s-a încadrat perfect în mecanism și trimite informații spre creier exact ca originalul. Pentru el ar însemna să nu vadă nimic din toate cele numite împerecheri la oameni, decât într-o altă oglindă; poziția sa opusă sexului meu, ca direcție de îndreptare, scoate Al treilea Ochi din ecuațiile sexuale. Al treilea Ochi face deliciul nimfomanelor. Toate femeile, cu apetit sexual supraponderat, își zic că se tratează așa, privindu-și iubitul în ochi în timp ce sunt bine lucrate pe la spate. Reglajul este de calitate. Pentru a susține toate astea inima începe să îmi bată mai repede, condiții în care rămân la fel de liniștit. Rapoartele sunt egale” (pp. 74-75). Această pilulă mai este denumită și Două Creiere. De fapt e vorba de laimotivul din proza fantastică romantică al dedublării. George Vasilievici se ambiționează parcă să scrie la patru mâini, cu un creier natural și cu un altul artificial indus. Dedublarea - după cum \"scrie într-o revistă de știință\" - ar cere ca pe lângă acel Ianus bifrons să mai existe o clonă-prieten: \"Practic mai iese unul ca tine din tine și plecați împreună ca o singură ființă. Vă veți ține de braț sincronizându-vă mișcările, de la cele largi până la cea mai mică grimasă. Sau chiar o clipire în plus. Veți împărți lumea ca doi prieteni. Nu vei mai fi niciodată singur\" (p. 73). George Vasilievici scrie aici adolescentin, însă precum un puer senex. El a avut cultul prieteniei dus până la extrem. Dacă ne-am întâlni cu o clonă a sa în viitor, aș mulțumi și eu odată că teoria mutanților genetici și a cibernetizării organismului nu are numai efecte nocive asupra întregii umanități. Bineînțeles, glumesc! Ultimul capitol al primei părți, \"Instructorul de zbor\" este anticipat și de înălțarea ușoară de la sol a protagonistului El, însoțit cu fundul pe iarbă, încă din finalul capitolului anterior \"Al treilea ochi\", în planarea sa halucinantă, de încă treisprezece adolescenți cu aripi, deja echipați pentru extremul și terifiantul sport, sau joaca de-a moartea albă. Instructorul de zbor îi recomandă protagonistului să doarmă cu aripile legate între ele, cu scopul estetico-somatic de-a nu fi supralicitată planarea onirică, deoarece n-ar fi nimic \"divin\" în ea, ci doar un teluric jind ontologic. George Vasilievici are această ambiție, să nu retorizeze niciodată extra-genul literaturii sale fantastico-autobiografice. Modestia l-a caraterizat o viață întreagă și în relațiile de serviciu, și în cele editoriale, nu numai în cultivarea prieteniei și a iubirii. Termenii tehnici, jargonul științific nu lipsesc din descrierea costumului pentru zburat al instructorului. Iată-l portretizat pe acest instructor de zbor: \"Turuie într-una (sic!) despre cum zborul este un simplu sport și nimic mai mult, ca și cum refuză să creadă că îi dau dreptate. De sub mustața suficient de mare pentru a străbate fața lată dintr-o parte în alta, se văd două buze decolorate până la un palid roz, cu tente de galben, ce se lovesc una de alta în ritmul cuvintelor. În ciuda capului mare, acest profesor de zbor lucrează numai cu începători. Poate nu ar trebui să mă încred sută la sută în spusele tale. Da, poate ar fi mai bine dacă aș zbura beat, îmi zic zâmbind\" (pp. 78-79). Precum în capitolul al doilea, unde Ultimul Papă era prezentat simili-hagiografic și printr-un sarcasm admirativ (o oximoronică tehnică de caracterizare, care îi reușește în mod garantat lui George Vasilievici), iată că și instructorul de zbor este un personaj cu trăsături lesne identificabile. Când citim despre el, ne aducem aminte și de cenaclul Euridice păstorit la București de Marin Mincu, unde George Vasilievici nu prea mai fusese invitat în ultima vreme, după ce fusese de-a lungul anului 2008 redactor-șef al revistei culturale \"Tomis\". Aceasta nu înseamnă că, în calitate de ucenic, emul, fiu spiritual, George Vasilievici era capabil să poarte mult ranchiună pe cineva. Personajul în oglindă El din \"Viseptol\" știe că nu se poate abține. El încalcă fără să vrea îndemnurile Ultimului Papă și ale instructorului de zbor, știind că viața și scrisul în devălmășie îl vor depărta de rostul trăirii normale.