Dragoș Carabăț

La mulți ani domnule Nicolae !!!!!
Vă mulțumesc frumos domnule Nicolae pentru aprecieri și, totodată, vreau să-mi cer scuze, pentru greșelile gramaticale făcute în timpul redactării comentariului de la haiku-ul dv.
Știți, datorită problemelor mele de sănătate, când tehnoredactez un text stau un pic crispat și când îl scriu mă gândesc mai mult la fond decât la forma textului, ca să citez teoria lui Titu Maiorescu despre ”formele fără fond”.

Așa cum spune și definiția haiku-ului, haiku-ul domnului Nicolae redă starea de spirit a poetului într-o formă concisă,scurtă, vrând să exemplifice teoria cele două fragmente ale haiku-ului(ryuko-fueki), adică dânsul surprinde fragilitatea unei clipe(cântecul efemer al cucului) în antiteză cu eternitatea ”bătrâni în parc”, arătând imaginea unei păsări a cărei cântec se aude ”tot mai rar” și care, în credința populară, vestește anii ce îi mai au de trăit persoanele în vârstă care-l ascultă, fiind bătrâni, aceștia aud tot mai rar ”cântecul cucului”. Subiectul acestui haiku fiind oamenii în vârstă.
Din punct de vedere al categoriilor estetice, în haiku-ul dânsului întâlnim ”Mei”, adică inteligența umană combinată cu frumusețea naturii, arătând printr-o imagine semnificativă a cucului cântând tot mai rar, ceea ce creează și poezia acestui haiku, trecerea ireversibilă a timpului atotdistrugător, tristețea însingurării, a vremelniciei vieții, adică dimensiunea trecătoare a naturii, a declinului(Sabi), cu toate că dânsul folosește substantivul ”bătrân” la plural.
Haiku-ul surprinde sentimentele poetului într-o formă concisă, scurtă, punând accent pe efemeritatea existenței umane și, totodată, exemplifică corect teoria fragmentului și a expresiei la baza căreia stă structura haiku-ului și care spune că cele două planuri trebuie să fie aparent independente( nu neapărat antitetice).
Fragmentul ”bătrâni în parc”, evidențiază clipa prezentă, trecătoare, ne arată ceea ce fac bătrâni, dânsul, practic, nu o spune, ci, pur și simplu, redă ambianța poemului, decorul unde se petrcece acțiunea, în timp ce sintagma ”tot mai rar se aude cântecul cucului”, se concentrează pe ceva foarte special care are loc în prezent, redând atmosfera și dispoziția sufletească a poetului din ziua respectivă.
Haiku-ul începe cu un fragment ”bătrâni în parc ”, în versul întâi, care ne prezintă locul unde se petrece acțiunea, în timp ce sintagma ”tot mai rar se aude cântecul cucului” surprinde clipa de față ce creează poezia acestui micropoem, de aceea verbul ”a auzi” este folosit la indicativ prezent, haiku-ul fiind, prin excelență, o poezie a simțurilor care surprind în mod misterios realitatea.
Deasemenea, tot din punct de vedere al categoriilor estetice, în haiku-ul autorului, mai întâlnim și procedee precum konkkadori (variația aluzivă) ”tot mai rar se aude cântecul cucului ”, care simbolizează durata vieții oamenilor în vârstă în concepția populară.

Frumoase haiku-uri: ”să fie muntele/ mai grăbit decât viața?”- eu am învățat că într-un haiku nu se folosesc figuri de stil , ci doar simbolul, alterația, varianta aluzivă, elipsa sau paradoxul pe care îl regăsesc în ultimul vers din primul haiku: ”Plonjon în abis” și Mono No Aware adică extazul poetic în fața frumuseții efemere a naturii și vieții.
În cel de-al doilea haiku al dv., întâlnim unele elemente estetice ale haiku-ului precum : Ryuco-Fuenki, adică eternul reprezentând dimensiunea atemporală a naturii și a artei, sugerată de imaginea toamnei, și, respectiv, efemerul ce reliefează dimensiunea trecătoare a naturii adică ceea ce este trecător ”viața”, iar Sabi redă tristețea singurătății și a trecerii ireversibile a ”timpului flămând” ce este atotdistrugător, căruia îi este ”viața încredințată”.
” Doar umbra toamnei/ Viața încredințată/ Unui timp flămând ”.
Deasemeni, eu am învățat că primul cuvânt al fiecărui vers într-un haiku trebuie scris cu majusculă.
Mi-a plăcut foarte mult, cum ați descris amestecul umanului în natură punând în legătură sentimentul uman față de natură. În cazul de față, mă refer la melancolie, dezolare care, din fericire, aparține doar dimensiunii trecătoare a naturii.
În ultimul haiku regăsim atât aceea filozofie ”Mei”, adică frumusețea naturii, descriind un ”amurg de toamnă”, redată de inteligența umană prin naturalețea și eleganța descrierii, punând în legătură sentimentul uman față de natură, cât și „Wabi” ce sugerează frumusețea austeră.
”Sfidând lumina/ a intrat cu pași înceți/ amurg de toamnă”.
Eu aș scrie invers, ultimul haiku a cărui structură interioară în trei trepte trebuie să redea ecuația simplificată a haiku-ului –Ce/Când? sau Ce/Unde? , iar aici avem două verbe-”a intrat” și ”sfidând”, dar noi știm că haiku-ul , întotdeauna, trebuie scris doar la prezentul lui: aici și acum, adică verbul trebuie folosit la indicativ prezent , la gerunziu, sau la participiu trecut numai atunci când are valuare adjectivală, deci putem spune că cele două verbe sunt folosite corect, cu toate că folosirea a două sau a mai multe verbe într-un haiku deja stârnesc proteste vehemente cum că ar fi ”Abuz de verbe, nu e haiku !” conform uneia dintre regulile estetice ale haiku-ului .
” Amurg de toamnă —
A intrat cu pași înceți
Sfidând lumina ”


Haiku-urile dumneavoastră excelează prin a fi redate într-o formă de poezie scurtă de tip occidental, spun acest lucru, deoarece eu am învățat de la domnul Ion Lazăr Da Coza că haiku-ul este ceva simplu, cunoscut și savuros, el nu trebuie să fie o metaforă sau o definiție a ceva, ci o stare de spirit într-un anumit moment care exprimă sentimentele poetice ale scriitorului într-o formă concise, scurtă, ce are menirea de a stimula imaginația cititorului și trebuie să aibă cel puțin o imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul (ki) în care acesta a fost scris, ceea ce dv. ați redat doar în ultimele două haiku-uri:”Doar umbra toamnei” și , respectiv, ”Amurg de toamnă”.