Obrajii copiilor mei vor mirosi a musetel

http://www.youtube.com/watch?v=VBhGC5jpuXo Cândva știa să zâmbească fără a-și toci coatele-n spătar și căușul palmelor în bărbie. Aduna grimase,mustăceli,rânjete neinspirate și le pocnea între buze. Scoicile, per(sif)late,se rușinau atunci cu-așa podoabe serbede și se-ngropau singure de vii...sau,bunăoară,de nu veneai! Nu puteau concura gurii slobozite-n fericire,vezi bine. Își purta pana și sufletul pe dinafară în serile de după ploaie. Să prindă miros de țărână primenită, de grâne rumene, de plopi zgribuliti si lună amară. Mai apoi,gena zâmbetului a dat bir cu fugiții. Acum o sperie formele și cuvântul iar ploaia curge de jos în sus. Uscată mereu,EA nu-și mai crapă obrajii-n zâmbet. EA își duce scoțidușii pe la alte scorburi,bate în ușă și fuge. EA nu a fost niciodată eroină, salomee, madonă. Iși plămădește copii din flori. din frunze,mătasea broaștei,știuleți de porumb... ...și-i împletește c-o stea. De aceea pântecele ei arde în noptile senine. Și toarce de jur imprejur maternități puhave cât să-i țină de cald, de vis, de soartă. EA-și calcă trecutul în picioare. Îl stropește apoi cu apă vie,apă moartă, Cu lacrima mielului sacrificat, Îl stoarce anevoios în lăuntru-i stafidit și pielea n-o mai strânge de-acum. Își pune pantofii cei noi și grăbește pasul. Să o roadă pe la călcâie, pe la degetul mic, Să-i deformeze mersul, calapodul, avântul. Să-i fie chin drumul spre viitor. Și înapoi.