Poezie
Eu, egoistul
2 min lectură·
Mediu
Când rezervorul dragostei s-a împuținat, am simțit totul.
Când a spus că pleacă, dar nu de tot, am simțit că aceasta e totul.
I-am sorbit repede toate-toate cuvintele ca și cum ar fi aerul pe terminate
dintr-o capsulă în drumul spre Marte. Am fixat cu privirea
fiecare detaliu al feței sale, pe care se porniseră furturi violente.
Știind ce urmează, am pus mâna la gură.
Adesea spre seară citesc și apoi privesc pe fereastră.
Cred că mi-am găsit fericirea.
Copiii toți mă iubesc și de umerii mei se agață,
așa cum bărcuțele cu lumânări lunecă pe apele negre din Tokio.
Dar nu s-a întâmplat nimic memorabil. Câteva vorbe aruncate , câteva ezitări,
câteva luni care trec cu încetinitorul. M-am văzut călătorind
prin viața mea și rotindu-mă ca-ntr-un bâlci, zâmbind celor care mă cereau
și cumpărând orice, într-un reflex de respirație și revenire la suprafață.
La marginea universului, o pitică albă anunță o
atât de nouă absență.
Am pus flori în ghivece și anul acesta. Și am fost bun prieten
cu mine și cu cei care urăsc cu tristețe lumea aceasta.
Acum, abia aștept dimineața.
Poate că noaptea, - dea Domnul! - tu faci dragoste iar și praful stelar te învăluie.
Dar pentru mine, dimineața e altceva; simt așa, cum să spun, honey,
că tu, dintre toți, meriți totul
și eu, egoistul, ascund ție acest mare, ultim, și grozav dar.
023421
0
Alteori este bine să fim altruiști, să împărțim fericirea tuturor, să-i iertăm pe toți, și dacă “rezervorul” vieții unora “s-a împuținat”, prin spiritul nostru ieșit învingător din lupta cu tenebrele, nimicnicia și calamitățile, să le umplem viața cu substanță spirituală regeneratoare și vivifiantă.