A început să ningă –
Cu fulgi mărunți și rar,
De parcă în zadar
A început să ningă.
Și s-a pornit să plângă
Fanfara-n cimitir;
Fecioare, în delir,
Au început să plângă.
De sus, din
De-aproape două ceasuri, plouă mocnit și parcă
S-a pogorât iar toamna – tristețile-i mă-cearcă –
Asfaltu-i ud – băltește, copacii-s uzi și ei
De-atâta ploaie, triști, par, azi și anii
În vechea tavernă, nu-i nime –
Doar eu;
Vechi parcă-s toate. Cu mine,
Sunt eu.
Să stingă lumina, nu-i cine –
Doar eu.
Pustie-i taverna – nu-i nime,
Nici eu.
Prin geamul spart, plouă domol,
În albul pat, de tine gol
Și vântul parcă-mi dă ocol…
Domol…
Și-un fel de muzică se-aude –
Funebru marș, de-alame ude,
Ce printre ramurile
Ce frig e azi la cimitir,
Ce rece bate vântul!
Iubita-mi cântă la clavir
Și plânge-ntreg pământul.
În alb lințoiu înfășurat,
Ascult cum cântă-amar,
Iubita cântu-ndoliat,
Mai rar...mai
Ce trist cânta fanfara-n cimitir!
Cerul plângea și se îneca pământul;
Jilav mi-era obrazul. Sufla vântul
Și ascultam fanfara-n cimitir.
Iar clopotele,-n bocet răsunau,
Din limbi de fier ce
Dorm satele, adânc, pe dealuri risipite,
Dorm câmpurile-ntinse, tăcute, -nzăpezite,
Pe bolta, doarme Luna și doarme-ntreg pământul -
As fi dormit și eu, dar tare sulfa vântul…
Și-l auzeam vuind
Și nu-i nici Lună, nu-i nici Soare
Acolo unde ești;
Nu e nici mal și nu-i nici mare,
Nici păsări la ferești.
Și nici o boare nu adie,
Obrazul să ți-l zvânte –
Nu-i nime acolo în pustie,
La
DU