Dora Silvia Patrascanu

hodoronc-tronc te-ai apucat iar de scris luciditatea șterge mânioasă fiecare vers e doar un poem, una bucată oală de lut în care fierbi impresii oricâte boabe și frunze ai pune, ele nu schimbă

într-o noapte ziaristul l-a ucis pe poet când stăteau amândoi și depănau amintiri ultimul vorbea despre frunze de toamnă care stropesc trotuarul și fâșii de lumină pe zidurile gri ziaristul a

sunt nemaipomenit de frumoasă noaptea e întuneric și nu vezi dar îți spun am plete de iarbă ochi de păpădie sunt așa de bună de caldă de înmiresmată sufletul meu e salcie miez dulce de nucă

of, Moarte, Moarte, ai fâlfâit sus și aripa ta a făcut întuneric jos în beznă au dispărut ziua de mâine, drumurile vechi și cele nestrăbătute, speranțele nerostite, toate darurile pe care urma

poate grădina mea e cartea cuvinte îndrăgostite ca florile-soarelui mă așteaptă dincolo de uriașul acvariu îngerii sunt vii și cântă să sparg sticla sicriului vreau strig: această lume mă apasă

prea leneșă ca să fie mondenă prea sinuoasă ca să fie cuminte floare carnivoră dedicată ascezei trăiește ascunsă suferința ei e păcătoasă refuză aroma micilor viermi ai succesului care