Dora Silvia Patrascanu

într-o noapte ziaristul l-a ucis pe poet când stăteau amândoi și depănau amintiri ultimul vorbea despre frunze de toamnă care stropesc trotuarul și fâșii de lumină pe zidurile gri ziaristul a

sunt nemaipomenit de frumoasă noaptea e întuneric și nu vezi dar îți spun am plete de iarbă ochi de păpădie sunt așa de bună de caldă de înmiresmată sufletul meu e salcie miez dulce de nucă

poate grădina mea e cartea cuvinte îndrăgostite ca florile-soarelui mă așteaptă dincolo de uriașul acvariu îngerii sunt vii și cântă să sparg sticla sicriului vreau strig: această lume mă apasă

of, Moarte, Moarte, ai fâlfâit sus și aripa ta a făcut întuneric jos în beznă au dispărut ziua de mâine, drumurile vechi și cele nestrăbătute, speranțele nerostite, toate darurile pe care urma

prea leneșă ca să fie mondenă prea sinuoasă ca să fie cuminte floare carnivoră dedicată ascezei trăiește ascunsă suferința ei e păcătoasă refuză aroma micilor viermi ai succesului care

hodoronc-tronc te-ai apucat iar de scris luciditatea șterge mânioasă fiecare vers e doar un poem, una bucată oală de lut în care fierbi impresii oricâte boabe și frunze ai pune, ele nu schimbă