Pe drumuri lungi de țară
Printre arcade de verde și albastru,
Când pe o stâncă poposește,
Când rătăcind aiurea obosită,
Își împrăștie lumina
Solia ultimă a galbenului astru.
Și parcă două
Copile,
Când vei citi, ai să afli totul;
Nu mâna mea a scris scrisoarea-aceasta,
Păstreaz-o, prin ea îți va vorbi prorocul:
Adevăru-l vei culege și-ți vei recunoaște
A fost un timp
Când ne jucam pe malul mării
Nebuni copii-n palate de nisip
Ocrotiți de soare și de lună,
Nevinovați zâmbind
Valului ce-ncerca să ne ajungă.
A fost un timp
Când nu știam
Copacul cu scoarța brăzdată
E un bătrân.
Când îl mângâi, simți
Asprimea timpului trecut.
Închizi ochii...
O mlădiță se-nfiripă ușoară-
Speranță în calea furtunilot...
Deschizi ochii...
Timpul
Ne-am cunoscut în seară
Și te-am lăsat nescrisă
Într-o carte
Și-n fiecare seară o deschid
Să mi te nasc
Chiar dacă ai fi departe,
Căci printre filele ce le întorc
Mai cade câte-un bob de rouă,
Cînd stele se ascund printre copaci
Eu mă aprind în calea ta...
Tu nu mă vezi... și treci... și taci...
Ca o nălucă prin lumina mea.
Tu te ascunzi în fiecare floare,
C-un zâmbet lin, într-un
Dimineața
Mângâi pletele Soarelui,
Deschid fereastra
Și iau în căușul palmelor
Un strop de albastru-mărțișor...
Îi ascult clinchetul stelar
Iar clipa o desfac
În buchete de flori
Pentru inima
La poartă viscolul bate
Ninge \'năuntru cenușă...
Ce alb e semnul de carte
Și rochia moale, de păpușă!
În sobă liniștea arde
Cu pocnet și vuiet de zale,
Miroase a tămâie
Tăcerea cosmicelor
DM