Poezie
Între mereu și prea târziu
1 min lectură·
Mediu
Nu
mai știam
unde mă termin eu
și începi tu.
Mi se cam
făcuse frică de mereu,
deși
mi-ar fi plăcut
să rămână așa:
un cerc și 2?.
Doar întunericul mut
din privirea ta
a tremurat imperceptibil a răspuns
la întrebarea nerostită încă
de ochii mei
prea scunzi, care nu au ajuns
până la lumina aceea adâncă
pe care tu de obicei
o bei.
Þi-am ascultat
unda timpului răsfrânt
în tăcerea
de un luciu mat,
dar spațiul era prea strâmt
pentru urechea mea.
Te-am
căutat
prin hățișurile memoriei,
nu credeam
că e adevărat
ce spun despre zei
cei atei.
Când
m-am trezit
afară bătea un vânt
rece și flămând.
Șuiera ascuțit
un cuvânt
pe care nu l-am înțeles,
deși mi se părea
că-l știu,
că-l auzisem des:
prea
târziu,
totu-i pustiu.
Pitesti, 28 ianuarie 1993
013660
0