Stau și mă-ntreb:unde ești copilărie ?
Când alergam desculț
Și mă credeam în sălbatica prerie
Unde-ai dispărut ca gândul ?
Unde-s zilele când sărutam pământul ?
Când credeam că stelele-s
Totul se dărâmă, totul se sfarmă
De parcă temelia noastră
Turnată în beton se transformă
Ușor câte ușor în fire de nisip
Ce cad încet dar sigur către abis.
Totul este acum un (ne)sigur
Lacrimi amare de lună
Cad ca o cortină,picături fine de lumină
De pe-un nor negru așezat pe orizont
După ce soarele apune în vânt rece
Scufundat în gândul că astăzi
Ca și mâine,va trece.
Uite
Chipul ei zămislit din picături de ploaie
Îmi pictează lumea-n gri
Ochii ei de-un albastru nesfârșit
Șoptesc tandru moartea …
Sufletul ei este făcut din adieri de gânduri
Și frânturi de
Privirea-mi înghețată
Exprimă cu gânduri tâlcite
Cunoașterea luciferică.
Mă afund în propria lume trecută
De unde nu mai vreau să ies
Alerg prin vânt și ploi
Și-mi umplu sângele cu noroi
Două stânci pleșuve se ating
Formând o poartă a sărutului
Pentru toate razele care se sting
Ca dinastia Ming.
Din creștetul muntelui totul pare rotund
De undeva din depărtări adânci
Răsare
Mă uit în ochii tăi și-ți spun
Te iubesc,ca un nebun !
Tu stai rece și distantă
Și-mi răspunzi : da,cum să nu
De ce,de ce nu mă privești ?
De ce,de ce nu îmi vorbești ?
-Reacționez așa pentru
Merg alene,pe o straduță îngustă
Orașu-i bântuit de-o ploaie măruntă
Soarele încă mai răzbește-slab
Lumina palidă,dintr-un pâlc de nori
Mângâie-n frunză de pelin-blocuri
Un vânt rece,o briză
De-aș trăi cinci vieți
Aș avea cinci personalități
Aș avea cinci mâncăruri preferate
Și toate diferite
Aș avea cinci slujbe
Și cinci feluri de părinte
Dar știu,pur și simplu știu
Nu ma
