Copilul luminii

Copil fiind, lumea nu avea contururi stabile, ci pulsa ca o ființă vie care încă își învață numele. Pământul mirosea a lapte de iarbă zdrobită și a ploaie tânără, iar păpădiile nu erau flori, ci mici explozii de lumină captivă, suspendate între respirația vântului și tăcerea cerului; când le atingeam, simțeam cum universul se micșorează până la dimensiunea unei palme, iar în acel timp fără început și fără sfârșit culorile nu erau proprietăți ale lumii, ci forme ale trăirii: albul mirosea a liniște înainte de naștere, negrul avea gust de ușă închisă peste un strigăt care nu a apucat să se nască, albastrul era răceala infinitului care privește înapoi, iar roșul era respirația vieții atunci când devine rană conștientă de sine. Și mă întrebam, fără să știu că întrebarea va deveni destin, dacă lumea există în culori sau dacă noi o sângerăm în ele, fără să ne dăm seama că fiecare privire este o formă de creație și fiecare clipire o mică naștere a realității. Apoi, într-o zi fără semn și fără avertisment, ceva s-a rupt în tăcere, nu în afară, ci înăuntru, și lumea a început să devină grea, ca și cum aerul ar fi căpătat memorie și ar fi început să păstreze în el toate lucrurile nespuse. Un chin lăuntric a început să crească în mine ca o plantă fără lumină, hrănită din lucruri pe care nu le-am spus niciodată, și îl simțeam cum urcă prin coaste, cum îmi invadează gândurile, cum transformă fiecare emoție într-o substanță densă, aproape minerală, în timp ce noaptea inima nu mai bătea, ci se lovea de mine din interior ca și cum ar fi încercat să iasă din propriul corp, fiecare lovitură având ecoul unei uși închise în altă viață, într-un alt timp în care poate eram întreg. Și atunci s-a produs prima ruptură a realității: pentru o clipă, am văzut lumea din exterior, ca și cum nu mai eram în mine, ci deasupra mea, și am văzut un copil mergând printr-un câmp de păpădii care nu mai străluceau, iar fiecare pas al lui lăsa în urmă o lumină care se stingea înainte să atingă pământul, și în acea imagine am înțeles fără cuvinte că nu pierdusem lumea, ci pierdusem capacitatea de a o mai aprinde din interiorul meu, ca și cum ochii mei ar fi devenit doar ferestre închise spre ceva ce cândva era viu. Anii au continuat să curgă, dar timpul nu mai era curgere, ci acumulare, o presiune lentă care se strângea în mine ca o rană care refuză să se închidă, iar oamenii treceau prin mine ca printr-un spațiu translucid fără să știe că sunt observat din interior, uneori o privire străină rămânând suspendată în mine ca o lamă de lumină, alteori tăcerea cuiva devenind o cameră în care rămâneam captiv zile întregi fără pereți vizibili, fără ieșire, fără explicație, doar cu senzația că realitatea se subțiază în jurul meu până devine aproape transparentă. Și atunci a început a doua ruptură: într-o noapte fără somn și fără repaus am simțit cum realitatea cedează, iar peretele camerei s-a subțiat până a devenit transparent, și dincolo de el nu mai era exteriorul, ci o altă stratificare a lumii, ca și cum realitatea avea mai multe piei, iar prin ele se vedeau forme luminoase care nu aparțin nici memoriei, nici visului, ci unei dimensiuni în care gândurile au corp, iar emoțiile lasă urme în spațiu ca niște vibrații vizibile. Am simțit atunci că fiecare stare interioară are greutate și culoare: durerea ca un fum greu care cade în josul ființei, iubirea ca o aură caldă care pulsează în jurul lucrurilor, frica precum o deformare invizibilă a spațiului, și am înțeles, cu o claritate care aproape doare, că omul nu trăiește în lume, ci în rezonanța propriei sale conștiințe, ca și cum realitatea exterioară este doar ecoul unei structuri interioare mai profunde. Apoi totul a căzut înapoi, fără zgomot, și am rămas din nou aici, în carne, în timp, în tăcere, dar ceva nu s-a mai întors la loc, pentru că în mine rămăsese fisura prin care văzusem altceva, și prin acea fisură începea uneori să intre lumină fără sursă, ca și cum universul ar fi uitat, pentru câteva secunde, să se ascundă de sine însuși. Și atunci au început revelațiile adevărate, nu ca gânduri, ci ca trăiri care îți modifică structura interioară: am înțeles că suferința nu este opusul vieții, ci modul ei de a se adânci, că nu există cădere, ci doar trecere dintr-o formă de lumină în alta, și că fiecare om poartă în sine un copil care încă vede lumea înainte să fie explicată și înainte să fie rănită de sensuri. Și într-o clipă imposibilă, am simțit ceva și mai straniu, ca și cum sufletul meu își amintea că a existat înainte de mine, nu ca idee, ci ca lumină veche, ca o vibrație care nu aparține timpului, iar atunci a venit ultima revelație, tăcută și totală: nu eu privesc lumea, ci lumea se privește pe sine prin mine, pentru a înțelege ce a devenit. Și totul s-a liniștit nu prin rezolvare, ci prin recunoaștere, pentru că în spatele durerii, al culorilor, al timpului și al prăbușirilor exista un singur lucru care nu fusese niciodată pierdut - o lumină mică, imposibil de stins, care nu aparținea nici trecutului, nici viitorului, ci doar unei prezențe care continuă să existe chiar și atunci când totul pare să se destrame. Și în acea lumină, pentru prima dată, nu m-am mai căutat. Am înțeles. Și înțelegerea nu a vindecat, dar a făcut ceva mai rar: a transformat durerea în transparență, iar prin transparență lumea a început din nou să respire.