Între două răsărituri

De multe ori m-am întrebat ce este un suflet și de ce simpla rostire a acestui cuvânt produce în mine o stranie amețeală, ca și cum aș încerca să ating cu mintea ceva fără formă, ceva care nu încape nicăieri și totuși pare să-mi umple întreaga existență. Auzi tu, ce e un suflet? De parcă ar avea contur, greutate sau margini. De parcă, în spațiul acesta îngust al cărnii și al oaselor, ar mai exista loc pentru încă o prezență nevăzută. Și atunci ce mai este spiritul și de ce religiile au simțit nevoia să inventeze două cuvinte pentru aceeași taină? Poate că omul este singura ființă suficient de fragilă încât să-și imagineze că poate desface cu gândul mecanismul propriei sale apariții, ca un copil care încearcă să privească înăuntrul luminii fără să orbească. Uneori am impresia că trăiesc într-o iluzie atât de vastă, încât adevărul însuși a obosit să mai existe. Privesc corpul acesta care cere somn, odihnă și întuneric pentru a putea continua încă o zi și mă cuprinde o întrebare apăsătoare: de ce trebuie materia să se oprească? De parcă electronii și nucleele din care sunt alcătuit și-ar încetini dansul pentru câteva ore, epuizați de propria lor vibrație prin infinit. Ce poate exista cu adevărat în materia aceasta care spune „eu”? Ce anume respiră înăuntrul cărnii? Ce lumină mută se aprinde în spatele ochilor atunci când nimeni nu privește? Și de ce, cu cât încerc să înțeleg mai mult, cu atât gândurile mele devin mai haotice, asemenea unor galaxii care se ciocnesc lent în întunericul cosmic, fără scop și fără centru? Am ajuns într-un punct al vieții în care întrebările nu mai caută răspunsuri, ci doar adâncimi tot mai mari în care să se prăbușească. Să caut ce? Să trăiesc pentru ce? Să fie aceasta marea teamă venită pe nesimțite la mijlocul vieții, când omul începe să audă cum timpul respiră în pereții propriului trup? Și totuși, chiar în mijlocul acestei neliniști, ceva din mine refuză să renunțe la frumusețe. Îmi vine uneori să abandonez toate explicațiile lumii și să mă îmbăt doar cu parfumul pielii omenești, cu mirosul florilor galbene și albastre, cu acel roșu sângeriu care curge prin vene și îmi atestă încă existența sub lumina soarelui. Fiindcă poate că viața nu trebuie înțeleasă, ci doar simțită până la capăt, asemenea unei lumini care tremură înainte să se stingă. Și atunci ridic privirea spre astrul acesta incandescent suspendat deasupra neantului și mă întreb: dacă soarele nu ar exista? De ce există lumina? De ce există fotonii? De ce există dimineața? Apoi aud păsările înainte de răsărit, în clipa aceea fragilă în care noaptea încă nu a murit cu totul, iar lumea pare că respiră pentru prima dată după o lungă absență. Și înțeleg atunci că fiecare somn este o moarte minusculă, iar fiecare dimineață o înviere tainică. Murim în întunericul serii și renaștem odată cu prima respirație a zorilor, împreună cu sunetul păsărilor și cu lumina care se strecoară încet peste obiecte, ca și cum Dumnezeu ar reconstrui universul în fiecare dimineață din propria lui singurătate. Dar chiar și atunci întrebările continuă să curgă prin mine precum un cer înnourat strecurat printre conexiunile neuronale. De ce să iubești frumusețea? De ce să tresari în fața fineții aproape mătăsoase a naturii feminine, în fața exploziilor ei primăvăratice de culoare și viață? Poate fiindcă frumusețea este singurul lucru care reușește să ne facă să uităm pentru câteva clipe că suntem muritori. Poate fiindcă universul însuși nu este decât o imensă floare aprinsă pentru o clipă între două întinderi infinite de întuneric. Și poate că tocmai de aceea omul, această făptură fragilă alcătuită din apă, lumină, sânge și spaimă, găsește în sine puterea absurdă și magnifică de a-și dori să nu moară niciodată.