Poeziei

În tăcerile măcinate de gânduri triste și vesele, se ascunde cuvântul încă nerostit, cuvântul cel doar vizualizat. Cuvântul ia amploare, devine mai apoi o propoziție, o idee, un vers, două, o poezie. O poezie din cuvinte, versuri, gânduri și sentimente. Și-atunci, stau uneori și mă întreb, ce are poezia în minus față de om? Nu are viață... Și, întreb atunci, de când contează viața atât de mult pentru voi, pentru noi? De când am devenit atât de preocupați de existență, încât nu ne mai interesează ideile și sentimentele și gândurile? Poate că poeziea trăiește mai mult decât un noi, nu doar temporal vorbind, ci și ca intensitate. În poezie iau formă cele mai profunde gânduri, însăși esența poetul, încât o poezie (aparent poate doar o înșiruire banală de versuri) ajunge a fi de mii de ori mai pură decât poetul. Poeziei nu-i pasă de câte perechi de ochi e citită, nu ține cont de comentarii și mai ales, nu se mandrește cu genialitatea ei, nici nu se rușinează de patetism... Și totuși, poate că asta îi lipsește poeziei: ea nu simte, ci este simțită.