Mie Bucureștiul mi–a plăcut

Aceste rânduri au fost scrise toamna asta și publicate într–un săptămânal chișinăuian la care colaborez. Nu știu pe cât de interesante vâ pot fi impresiile unei basarabence aflate pentru întâia oară în capitala tării,dar m–am gândit că poate veți fi cel puțin curioși. Mie Bucureștiul mi-a plăcut... De-a lungul anilor mi s-a întîmplat să discut cu mai mulți basarabeni care, întorcîndu-se acasă după vizite, stagii, deplasări de serviciu, îmi ziceau că Bucureștiul nu i-a impresionat sau, dacă e să mă exprim întocmai, capitala de pe malul Dîmboviței “nu le-a plăcut”. Ei bine, nu avea nici un rost să mă pronunț pro sau contra din simplul considerent că experiența mea de atunci nu-mi servea la nimic, or, pînă nu de mult, nu mă plimbasem decît imaginar prin micul – era cît pe ce să zic și al “nostru” – Paris. Acum, după ce mi-a surîs și mie șansa, iată că nu pot rezista tentației de a le pune o întrebare retorică interlocutorilor cu pricina: ce putea, de fapt, să nu le placă?! Înțeleg dacă ar spune-o trăitorii Parisului, Romei sau Madridului, dar prin ce e mai frumos Chișinăul, rășchirat, vorba postmoderniștilor autohtoni, între Est și Vest, împînzit de un amalgam de culturi, dar mai ales de inculturi străine? Spre deosebire de Victor Nichituș, care scria odată într-un articol că, atunci cînd e departe de Chișinău, îi e dor de niște “vorbulițe” rusești, eu una, aflîndu-mă la București, nu le-am dus dorul. M-am odihnit de ele. Și mi-a fost bine. Să te afli într-un mediu lingvistic “pur”, în care majoritatea celor din stradă se exprimă mai coerent decît o bună parte din reporterii de la TVM, e totuși o delectare. Iertare, stimabili cosmopoliți, dacă vă ofensez prin declarațiile mele “extremiste”. Dar la București am conștientizat că noi, basarabenii, vom rămîne și de-acum înainte ceea ce sîntem – niște abandonați ai istoriei. Cam astea îmi treceau prin cap atunci cînd, în clipele de răgaz, hoinăream pe străzile Bucureștiului. În Cișmigiu, un chioșc cu “Ziare și tutun”. Nici zare de “Pridnestrovie”. Găsesc, în schimb, “Dilema” lui Andrei Pleșu, “Observator cultural”, “România literară”, săptămînalul “22”, “România liberă” ș.a. De ce oare nu se vînd și la Chișinău? Cu ce-s mai cu moț “Argumentî i faktî”, “Trud”, “Spid-Info” ș.a.m.d.? De ce rușii au posibilitatea să cumpere ziare moscovite, iar eu nu am dreptul și prilejul să le procur pe cele bucureștene? De atîta că ei, rușii, fac parte din minoritate, și eu – din majoritate? În librării – gînduri sinucigașe: de ce oare n-am mai mulți bani?! În buticurile buchiniștilor – cărți de limbă și în limba română: de la Shakespeare pînă la Caragiale... Aici simt că aparțin unei mari culturi. Asta am simțit și la Muzeul Cotroceni, și la cel de artă și la cel de istorie. Plus la toate, Bucureștiul e un oraș cu personalitate, un oraș european cu monumente istorice de valoare, cu arhitectură originală. Nu este o capitală de provincie ocupată. Și “podul” nostru spre Europa, dacă ar fi să-l construim vreodată, tot prin București va trece. La Gara de Nord, înainte de a mă porni spre Chișinău, prietenii mei bucureșteni mi-au zis cu o mare doză de spirit autocritic: “Să știi că la o a doua vizită vei vedea și alte fațete ale Bucureștiului. Și nu ți se va mai părea atît de atrăgător, fascinant și romantic. Îl vei privi și cu alți ochi”. O fi, cine știe! Pînă atunci, nu-mi rămîne decît să-mi trăiesc cumplitele zile de revenire în simțiri și-n albia multiculturalismului chișinăuian. Și să mă bucur că am trăit cel puțin o săptămînă din viață în alt mediu: unul fără de moldoveni agresivi, fără de “Propaganda serii”, fără de Smirnov, fără de “Kișiniovskie novosti” și fără de toatele “novostele” care or fi fiind ele adevărate, dar nu și pentru noi. P.S. Venind spre Casa Presei, cu rîndurile de mai sus subsuoară, am zărit pe o gheretă proaspăt instalată pe strada 31 August o inscripție cu litere oranj, de jumătate de metru: “Ãto nașe radio”. Ceea ce pentru mine înseamnă, de fapt, “Ãta nașa strana” ori, mai exact, “Noi sîntem aici pe veci stăpîni”. Că nu le mai închide nimeni gura concetățenilor noștri alolingvi nici la radio, nici la televiziune, nici în stradă. Mai degrabă ne-o închid ei nouă, cu impertinență și convingere de propria lor superioritate. Căci oriunde se simt ca la ei acasă. Eu m-am simțit în apele mele la București poate și pentru că acolo nu erau ei, rusofonii de la Chișinău – să mă intimideze, să mă bruscheze și să mă umilească. Să-mi ceară cu obrăznicie să le ascult muzica, să le vorbesc limba, să-i accept cu resemnare de basarabean abandonat de hazard.