dacă din cosmos cineva ne-ar surprinde
linia frântă a pașilor
ar rămâne uimit cât de mult aduce cu noi
desenul ei complicat
iei de pe jos pasărea învelită în aripi
pe ochii ei stinși omul de
geană pe geană
încă o clipă în galopul cailor
abandonându-și călăreții
la vremea amurgului
pulsul meu târându-se în țărână
adulmecă timpul
se apropie
dar încă nu-i simt copita în
e tot o rană,
e pescărușul adormit lovind ușa zorilor –
și nu fi necredincios
viața trece prin coapsa lui
amintindu-ți cum te-ai născut
neîntrebat
țipând fără glas ca un acrobat la trapez
uneori adorm în cădere
așa durerea se pierde undeva în pământ
cum iese aburul
printr-o fereastră deschisă,
iar tu
rostogolești în tine o picătură de sange
contaminata de fericire
are fața
te prinzi de el și ploaia trece prin tine
ca o vorbă aruncată din mers
pe care alunecăm două stații mai încolo
vatmanul ține un motan în brațe
probabil că toarce, are ochii în ceață
nu cobori?
jale la fluierul piciorului
un zâmbet ațipit tresare în rictus
un minut mai târziu se ridică și strigă
bis! bravooooo!
se caută de boi, nu-i găsește
leșină
fluturii de la fereastra ochilor tăi
s-au cățărat pe pleoape
și amenință că se aruncă
în golul dintre noi doi
eu îți spun
fă patul și culcă-te
stinge lumina
nu-i vom lăsa să moară
sunt
tot cerul trosnește sub mine
pasul tău confuz
îmi pune piedică
de jos mă uit la tine
cu o venă în mirare și una în exclamare
un ochi verde și unul roșu
peste mine treci pe orice
în deșert vorbele ți le-am adăpat
și toate cămilele au plecat mulțumite
kamikaze îmi flutură părul
peste umăr
bezele pasul tău nisipiu îmi aruncă
vino și vezi fierea
scursă prin putina
pe acoperișul inimii
gâtul lung al lebedei
vorbește despre grația
spânzurării limbii de un cuvânt
ți-am îmbrățișat gândul cu o singură mână
ce caută în iarbă
cheia omidă a frunzei
întotdeauna mi-au plăcut lucrurile limpezi
care ștrengărește te prind de mână
la colțul străzii și-ți spun:
te poți vedea în mine și eu în tine
să ne facem inimile prag bun de șters picioarele
secunda întoarcerii tale
în ușă, plouată, într-un trenci ponosit se zgâiește mirată la mine
nu mai am ochi
am în schimb două cadrane mari
două ceasuri pentru aducere aminte
ceasul drept
pe ulița asta plouă mereu
mărunt și tăcut
poeme fumate prea mult
tuberculoase zac pe caldarâm
mă ascund după timp ca un copil după fusta mamei
și-mi despletesc cuvintele să văd cât de lungi
ne iubeam într-o limbă perfectă
cât vedeam cu ochii numai salivă
ce înghesuială
mușcam din apus cu poftă, ca dintr-un măr mult prea copt
tu îmi spuneai că sunt frumoasă
eu nu mă vedeam, mergeam
DC