Poezie

Cenușa timpului netrăit

2 min lectură·24 august 2026

Mediu

Lăsasem în umbră un ultim cuvânt,

O caldă suflare ce cere iertare,

Un fir de lumină trimis peste vânt,

Purtat spre o mută, adâncă pierzare.

Te-am vrut un potir de tăceri și mister,

O blândă verigă ascunsă sub pleoape,

O mare de umbre topită în cer,

Să-mi fii un exil și atât de aproape.

În fiecare gest te-am căutat,

Zidind din nisipuri altare-n neștire,

Un chin dureros, dar etern asumat,

Ce-a ars din ființă o primă iubire.

Dar astăzi, prin fumul subțire și rar,

Văd chipul tău palid ca spuma de mare,

Iar cercul de foc este doar un altar

Pe care se cerne o rece uitare.

Nu te mai strig din amurgul stingher,

Privesc spre noi doi prin ocheanul de rouă,

Un dor ca o toamnă pe bolți de mătase,

Ce-mparte o singură lună în două.

Ne-au devansat și secunda și anii,

Suntem doi străini rătăciți în poveste,

Pe unde treceau în tăcere titanii,

Rămâne doar noaptea și tot ce nu este.

Așterne-se-n urmă un murmur de frunze,

Cuvintele grele s-au stins în amurg,

O liniște mare, pe ape nespuse,

Ne-adună în tainice valuri ce curg.

Pășește înainte pe punți de suspine,

Iertarea e voalul pe care-l clădim,

Nu mai există un „noi” pentru tine,

Ci doar libertatea de-a ști să privim.

0031

Dascalu Mihai. “Cenușa timpului netrăit.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/dascalu-mihai/poezie/14204751/cenusa-timpului-netrait

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.