Poezie
Umanitatea
ca idee
1 min lectură·
Mediu
M-am tot zbătut prin lacrimi și ispite
Venite-n lume să năruie idei și vise,
Arzând iubiri, dureri, tăceri nezise,
Cenuși alese din scopuri interzise…
Acum privesc la oase risipite.
Fiori de gânduri trupul mi-l străbat
Înmărmurită-n viață blestemul în înghit.
Sunt vinovată la ce-am visat că am hulit.
Frumoasă lumea, prea frumoasă lume mi-am dorit
Și cum să zbor spre albastru am uitat.
Am făurit cândva idei și nobile îndemne
Ca specia umană să-și umple mintea cu lumină
Spre stele să își poarte ambiția sublimă…
Sunt ultima idee – murind în agonie lină
Și-n urma mea uitarea se așterne.
023181
0
Poezia ta imi aduce acel aer de \"Dubito ergo cogito...\", ma cuget cat traiesc, de aceea exist, as parafraza eu dictonul. Framantarea aceasta este fireasca, numai sa nu dea in prea mult pesimism, ca, o fi el, omul \"cenusa, zilele lui ca floarea campului...\", dar e o \"cenusa\" importanta, care poate trece peste toate obstacolele si ispitele...
Eu sunt adeptul optimismului in cugetare! :)
Mi-a placut poemul tau - framantare!
Daniel