Danut Gradinaru

Nu-mi cere cuvinte azi nu sunt de ajuns. Stau în dicționare: fie chiar imprevizibile în îmbinările lor, sunt voci consumate. E întotdeauna un previzibil deja vu. Aș dori să vorbesc cu tine -

Intru în această iubire ca într-o catedrală, ca într-un pântec obscur de balenă. Mă absoarbe un ecou al mării, şi de cele mai multe ori coboară un coral antic ce se topeşte la a mea voce.

Poeții lucrează de noapte când timpul nu îi presează când tace freamătul mulțimii şi se termină linşajul orelor. Poeții lucrează în întuneric ca şoimii nocturni sau privighetorile din cea

Cel mai minunat lucru e noaptea când cad ultimele înfiorări și sufletul se aruncă aventurii. El tace în mijlocul tău ca reabsorbit de sânge ce în sfârșit se colorează de Dumnezeu și tu te rogi

Reintră lin de la voiosul pescuit șapte vele latine, și poartă cu ele unde răcoroase de arome marine. Sunt albe, roșii, galbene și peste raze ultima licărire de soare; se prelungește în

Va veni moartea și va avea ochii tăi- această moarte ce ne însoțește de dimineața până seara, nedormită, surdă, ca o veche remușcare sau un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt inutil, un

Eu văd copacii mari ai serii ce înalță cerul bulevardelor, trăsurile Romei ce mormintelor Appiei antice aduc Luna. Toate ale noastre marelui timp au avut moartea. De asemenea, viața lungă

Primăvara înalță copaci și rîuri; glasul profund nedeslușit, în tine pierdut, iubit. Fără amintire de moarte, în carne comuni, plânsetul ultimei zile ne trezește adolescenți. Făcută

Ca această piatră a Sfântului Mihail aşa rece aşa tare aşa seacă aşa refractară aşa total lipsită de viață Ca această piatră e plânsetul meu ce nu se vede Moartea se pedepseşte trăind

Ziua mea răbdătoare ție ți-o încredințez, Doamne, nu vindecată infirmitate, genunchii crăpați de plictiseală. Mă abandonez, mă abandonez: urlet de primăvară, e o pădure născută în ochii

Izvora: lumină înălțătoare: frunze ard trandafiriu. Zac pe râuri pline ochi unde sunt insule oglinzi de umbre și de aștri. Și mă răstoarnă mijlocul tău ceresc ce niciodată de bucurie

Toamnă liniștită, eu mă cunosc și aplec apelor tale să-mi bea cerul, fugă suavă de copaci și de adâncimi. Aspra pedeapsă de naștere mă găsește cu tine comun; și în tine mă lovesc și lecuit:

O zburător de gând cald deasupra cuvântului meu și somnul tău sălbatic lângă sânul meu viu; sau umbrind de primăvară când cade sunetul seminței pe pământul fecund de cuvânt. Așa ești tu

În mocirlă trestiile au miros de jumătăți de piersici şi de trandafiri trecute, de miere stricată şi de moarte. Şi toată mlaştina e ca o floare plină de noroi ce soarele de august coace, cu