E iarnă,

Vântul sufla din toate părțile în rotocoale spulberând troiene de zăpadă. Copacii de pe marginea apei atârnau sub greutatea de plumb a florilor de gheață. Era un peisaj unic, nemaivăzut în celelalte anotimpuri. M-am așezat pe trunchiul bătrânului copac doborât de vreme privind în continuare locul efemer. Sub pojghia de gheață, apa a amorțit; bătrânul lac cu multe alge este închis...nu văd nimic. Doar o masă de gheață ce se oglindește în lumina caldă a zilei; restul parcă a amuțit, imortalizat într-o liniște eternă și seacă. Gerul năprasnic a schimbat totul într-o tăcere de mormânt. Fulgi de zăpadă se așează ușor pe covorul imaculat și moale. Ninge; ninge frumos, cu petale albe de zăpadă ce se lasă să cadă ușor pe pământ. Soarele cu dinți de gheață, răspândește o lumină ce reflectează puternic din covorul de nea. E iarnă iar și nimic nu mai este ca înainte.